Doamnelor și Domnilor, la mulți ani, în primul rând și, în al doilea rând, poate ați vrea să folosiți Imagine a lui John Lennon ca fundal sonor al textului acestuia care vă va dezvălui cea mai ușoară și la îndemână metodă prin care puteți scăpa și dumneavoastră, la fel cum am scăpat eu, de orice formă de taxe și impozite locale în București. Ce este spectaculos la această metodă e că ea funcționează impecabil peste tot, nu doar în minunata capitală a țării.
Nu știu ce mi-a venit mie la un moment dat pe final de 2025, dar am zis să pun pe hârtie numărul caselor în care am stat cu chirie materială sau psihologică, începând cu anul de grație 1999, atunci când am părăsit căminul părintesc pentru a urma cursurile universitare care aveau să mă împlinească pe mine și ca intelect, dar mai ales ca om. Expresia “canci forever” subliniază cu o deosebită delicatețe materializarea acestei împliniri interioare mie prin prisma studiilor superioare.
Din ciclul informațiilor care nu interesează absolut pe nimeni fac parte și detaliile conform cărora în 1999 am început să studiez dreptul, în 2000 jurnalismul și în 2004 actoria, iar din acestea am terminat, la insistențele minunatei doamne secretare de la facultate, doar jurnalismul. Ideea e că facultatea de jurnalism la care am fost eu, Media Pro, ținea de Pro TV și era foarte scumpă, 1000 de dolari pe an în 2000. În 2000 un apartament cu două camere în Militari încă era undeva pe la 8000 de dolari, dacă nu mă înșel chiar în perioada aceea au început să crească prețurile masiv.
Eu nu-mi doream neapărat să ajung jurnalist, dar de aici exista o șansă uriașă să te poți angaja la Pro, ceea ce era mega sculă la vremea respectivă și cred că și acum, plus prestigiul local la Drăgășani unde se aflase la ce facultate merg eu. Mi-a dat un unchi să-mi plătesc prima jumătate de an, adică 500 de dolari, să fie primit, urmând ca restul să-l plătesc eu după ce-mi voi fi găsit de lucru.
Și m-am angajat la Pro la câteva luni după ce am început facultatea și mi-au dat și salariu. Eu, până atunci, nu mai avusesem resurse financiare nici de una, nici de alta, așa că în momentul în care mi-au intrat primii bani, am simțit și eu gustul blugilor cumpărați de mine singur din Pavilionul H – care acum e berărie, mai o geacă, mai un suc, nu mi-a mai venit mie să mă duc să plătesc facultatea din banii munciți de mine.
Și am lucrat încontinuu la Pro până în 2004, proiecte mai lungi sau mai scurte, în timpul ăsta prețurile apartamentelor din București ajunseseră la zeci de mii de euro și, tot în timpul ăsta, eu n-am mai plătit nici măcar o semirată la școală. Pentru că lucram în trust mă primeau în continuare la cursuri și examene, dar mi s-a spus foarte clar că nu voi putea să-mi dau licența până când nu voi achita suma integrală. Am zis că aia e, nu voi avea diplomă universitară.
Trei ani mai târziu mă sună doamna secretară, cea care mă și ajutase să mă angajez la Pro, și-mi zice: Măi, totuși, tu nu vrei să-ți dai licența? Eu i-am răspuns că nu am nici cea mai mică intenție să dau 3500 de dolari, cât aveam restanță, ca să mi se elibereze foaia matricolă, iar dumneaei mi-a zis că s-a închis facultatea și că nici să fi vrut nu aș mai fi avut unde să-i plătesc, deci puteam să merg să-mi iau foaia matricolă. Am luat foaia, am dat licența, am luat-o și p’aia. Cu 9. Cea mai mare notă din anul meu. Deci, sunt șef de promoție. Chiar dacă colegii mei au dat licența la stat, iar eu la o particulară acreditată, nota rămâne notă.
Mă rog, având în vedere că metoda prin care puteți scapa complet de taxele și impozitele locale nu are nevoie de multe cuvinte, trebuia să umplu cu ceva acest articol, primul pentru mine la B365 în 2026, Doamne ajută. Așa, de unde plecasem? De acasă, de la ai mei. Da, de când am plecat de la dumnealor la studii și până în ziua de astăzi am locuit în nu mai puțin de 29 de case și apartamente, nu doar în București (21), dar și în Timișoara(1), Cluj(3), Londra(1), Bran(1), Dinan în Franța(1) sau Snagov(1).
Cred că e de la sine înțeles că nu halesc să mă mut, nu mai suport, pur și simplu. La fel, cred că e de la sine înțeles că nu am în proprietate o casă pentru care să plătesc taxe sau impozite. La fel cum nu am nici mașină, nici teren. Deci, aceasta este soluția, să nu deții lucruri pentru care să fie nevoie să plătești impozite și eu am avut 46 de ani oportunitatea asta de a nu se lipi banii de mine ca să pot să-mi iau obiecte mari, ca așa a vrut Domnul să învăț să mă lepăd de ego pe sărăcie și de asta v-am sugerat Imagine la început că despre asta e vorba și în cântec, despre detașare și împărțirea avuției.
Dacă vreți să devin și mai specific, să intru mai adânc în metodă, vă voi spune clar: Vindeți tot, tot. Apucați-vă toți să vindeți, să fie piața atât de saturată, încât să ajungă din nou prețurile la 8000 de dolari, că așa mi-aș permite și eu să-mi iau o casă conform personalității mele șturlubatice căreia i-a fost dat să se ocupe de subiecte mai apropiate de Mântuire decât de averea personală, că de asta aveam eu nevoie la vârsta a doua. În plus, dacă vi se pare că propunerea mea are o bază egoistă, greșiți, căci prețul taxelor și impozitelor e în raport direct cu valoarea bunurilor, deci prețul mic duce la o taxă mică.
Mda, deci e clar, în 2026 sunt mult mai axat pe latura economică a existenței decât am fost toată viața, fix acum când remarc avantajele neavuției. Nici nu știu ce să ne urez cu această ocazie, cu acest context local sau global în care totul pare să iubească absurdul.
Ne urez să ne fie sufletul atât de împlinit, încât buzunarele să ne cânte alături de el chiar și atunci când sunt goale și ne mai urez nouă, oamenilor, să ni se întâmple tot ce și-a imaginat domnul John Lennon în Imagine. Doamne ferește și Doamne ajută ca taxa să devină mută. Adișorul Neimpozitatorul.
Sursa foto București: Dreamstime
