Cum am primit COVID-19 de ziua mea

9 dimineața, dimineață de toamnă în București. Mă duc pe jos până la o clinică privată să îmi fac testul, aflasem că interacționasem cu un pozitiv cu câteva zile înainte și m-am gândit că deși am câțiva kilometri de mers, mai bine așa decât să mă folosesc de premisa că poate nu am și să mă plimb cu uberul sau taxiul, autobuzul sau metroul. Știu că poate citind asta sună logic, dar pe moment vrei atât de mult să te convingi că nu ai nimic, încât mintea egoistă te poate face nechibzuit, că doar tu n-ai avut de unde să știi și diagnosticul nu era confirmat și asta e, că doar nici ăla care ți-a dat ție n-a vrut. Că mie mi-l dăduse, așa avea să spună testul în nici 12 ore.

”Așa mă uit io la viață și la lume și la tot, fix cu moaca asta. Și îmi place ce văd de obicei, chiar dacă o dau în bărci uneori ca tot omu’ și mă apucă neputința și disperarea că oameni suntem și la toți ni-i… cu lecții multe de învățat. Ca să fii premiant la olimpiada vieții îți trebuie să nu uiți că ești și tu un idiot anxios, adică un om printre oameni care crește și el prin firescul lui și care se lovește de viețile și întâmplările altora și nu are decât să iubească mai departe în legea lui. 

De ziua mea, viața mi-a dat Covid-19 și eu am făcut povești cu el. M-a pus băiatu ăsta la căldurică în casa mea, cu cărțile mele și cu capul meu, așa că m-am apucat de scris. M-am apucat de iubit de la distanță și de mulțumit la oameni buni din viața mea, că prietenii mei sunt o bucurie și mă bucur că se bucură cu mine. Pe mama a bușit-o plânsul când a aflat, dar așa e când ești mamă și iubești cu toată ființa. Ei, a fost totul bine până la urmă. M-am pus eu cu mine la gândit și m-am alintat cu tot felul de scorneli care o să devină realități. Că doar toată realitatea asta din jur a a fost la un moment dat doar imaginație, nu?

Am primit COVID de ziua mea. Și-am avut noroc la oameni

Ei, mai e și vecina Greta care mi-a pus un prosopel curat în fața ușii și m-a alimentat cu musacaua mea preferată și care m-a îngrijit ca pe un pui de mâță. Și mai e și Ilinca, aducătoare de mâncare și voie bună. Și Ana și Carmen și Diana și Brigita și Alina că doar nu fac azi 22 de ani să n-am iubitoarele mele. Nu mai zic de Paula, mama și tata. Și toți care m-au întrebat de sănătate și au zis că în secunda doi sunt aici pentru mine. Na, cum să mă mai enervez eu că DSPu nu răspunde la mailuri și că stau 2 săptămâni în casă cu toată prețuirea asta? Băi, și mai e o chestie, că decât să înjuri întunericul, mai bine aprinzi becul și dacă n-ai curent, o lumânare și dacă n-ai o lumânare, un chibrit. În fine, fă și tu ceva și vezi ce e frumos în jur, că este ceva sigur. De mic am învățat că doar oamenii plictisitori se plictisesc, așa că nu există asta în registru, Slavă Cerului. Cum vă spuneam, de ziua mea petrec doar eu și Covid19 în exclusivitate că avem multe de povestit și ne place să stăm în intimitate. Mă bucur că azi am aflat că oficial toți oamenii care s-au văzut cu mine și și-au făcut testul sunt negativi, mă bucur că m-am apucat de scris, mă bucur că citesc în pacea mea și că de asta nu mă satur niciodată. Mă bucur de voi că sunteți aici și că ați citit toată postarea asta. De ziua mea sunt bine. Și sunt recunoscător că e așa.”

„Oare am COVID? Poate nu… Dacă am, de unde am luat? Oare cui am dat?!?”

Dar, între test covid-pozitiv și postarea asta de ziua mea de pe Facebook a fost drum lung și anevoios. După testarea de dimineață, eram pregătit de 48 de ore de așteptare, că na, n-aș fi dat 500 de lei pentru 60 de secunde de scormonit în gât și în nas cu niște bețișoare de urechi pentru un rezultat ”urgent” de 24 de ore.

M-am dus acasă și m-a luat un neastâmpăr ciudat: Oare am, oare n-am? Cui i l-am dat? Cum le zic eu colegilor mei? Că doar sunt omul cu cinci birouri pe săptămână care face slalom între sedii de fundații, săli de training, redacții de televiziune și de presă scrisă și un cabinet de consiliere. Numărătoarea pe degetele de la o mână s-a mutat la două mâini, la picioarele amândouă și tot mai aveam nevoie de cinci degete ca să fi avut numărul total de contacte directe: 25. Că doar sunt un om implicat și mare parte din munca mea nu se poate face pe zoom.

Acești 25 de oameni se amestecau și se încurcau în capul meu și îmi provocau o mare obsesie de catalogare și analiză a profilurilor lor psihologice: Da oare Xuleasca se supără? Ea e destul de ipohondră din ce știu. Eh, Yculeasca e chill, sigur o să fie ok. Zetulescu e morocănos, dar pe asta cred că a prevăzut-o că oricum și el se vede cu multă lume. Bomba: ce o să facă mama când o să afle? Dar tata? Dar sor-mea care e mai grijulie-exasperantă la capitolul ăsta decât toți trei la un loc? Că doar lucrează în domeniul medical și e normal să ne caute pe toți de la spălatul pe dinți până la boli cronice și analize de rutină.

Am și uitat ce făceam. Aaa, da, nu știam încă sigur care e rezultatul, iar treaba asta cu previziuni despre reacții m-a obosit teribil așa că fac ceva ce n-am mai făcut din prima săptămână de lockdown: trag un pui de somn la prânz. Mă trezesc după două ore, cu ochii împăienjeniți de somn, iau telefonul în mână și văd notificare de la spitalul privat la care fusesem dimineață: rezultat disponibil. Dați click aici pentru autentificare. Click. Pozitiv. Zoom. Pozitiv. Zoom in, zoom in. Pozitiv. Fuck! Am de dat multe telefoane. A, și am covid, eh, hai să începem cu telefoanele. 

„Ai COVID? Foarte nasol, îți închid acum, trebuie să văd ce fac eu!”

A durat 5 ore contactarea absolut tuturor oamenilor cu care am fost în contact direct și a familiei pentru punerea în temă. De la: ”Asta e, spune-mi dacă ai nevoie de ceva, în cinci minute sunt cu pachetul la ușă.” la ”Vai, Doamne! De ce eu? Că mai bine nu ne vedeam. Nu am ieșit șase luni din casă și fix acum am luat de la tine.” la ”Am o prietenă care a avut și te pun în legătură cu ea să îți povestească ce ai de făcut.” până la ”Foarte nasol. Îți închid acum, mă duc să văd ce fac EU.”, tiparele psihologice reale le-au depășit pe cele imaginate de mine cu câteva ore înainte. Rândul familiei a venit și el, iar după un ”Nu cred așa ceva” n-am auzit decât hohote de plâns. Și atunci m-am înfuriat pe lume. Pe frica asta enervant de ciudată și distructivă. Pe faptul că am făcut-o pe mama să se simtă așa. Pe faptul că am COVID și nu știu dacă o să fie bine sau rău sau foarte rău, dar că am câteva ore și o să aflu.

Ce faci când ai COVID și la DSP nu răspunde nimeni? Suni niște prieteni

Noaptea aia, de 3 octombrie s-a încheiat într-o liniște ciudată. Făcusem tot ce ținea de mine să îi pun pe ceilalți în temă, îmi promiseseră cu toții că merg să-și facă testul și că până la rezultat se izolează, dădusem 5 telefoane la DSP ca să nu-mi răspundă nimeni, iar până la urmă le-am dat un mail la care nu a răspuns nimeni nici până în ziua de azi (n.r. 16 noiembrie). Noroc că am un medic de familie care chiar știe să-și facă treaba și care m-a asigurat cu calm că totul va fi bine și că se va ocupa el de supravegherea situației, ceea ce avea să facă până la momentul ”eliberării”. Un singur lucru mi s-a părut șocant în discuția cu el: 

– Trebuie să te duci la cel mai apropiat spital de boli infecțioase ca să-ți confirme un specialist diagnosticul și să-ți aprobe concediul medical.

– Mmm, bun, și cum fac asta? Dacă știu că sunt pozitiv nu ar trebui să mă închid în casă 14 zile?

– Ba da, dar nu ai ce face, așa că pune-ți mască și mănuși și du-te la spital.

– Ahaaa, păi cum mă duc la spital? Cu taxi, Uber, tramvai sau autobuz? Nu cumva există riscul să le dau tuturor?

– Ba da, dar nu avem ce face, trebuie să te vadă un specialist dacă vrei concediu. E departe Matei Balș de tine? Poate te duci pe jos…

– Mmm, mbine. Nu ies pe stradă pozitiv. Noroc că-s antreprenor și n-am nevoie de concediu, dar mi se pare ciudat că așa se procedează.

– Nu e ciudat, e absurd, Andrei, dar asta e situația, mai bine că tu nu ai nevoie. Hai, ia vitamina C și paracetamol, iar dacă e ceva mai grav, mă suni.

Da, puteam să mă culc liniștit pentru că, deocamdată nu aveam decât să accept că sunt lucruri care sunt în afara controlului meu și că soluția este să nu stau înverșunat ci să accept situația.

Jurnal de „COVID-pozitiv”

Au urmat doar 14 zile de izolare, fiind complet asimptomatic am avut privilegiul de a primi avizul medicului de familie mai repede. Am vrut să-mi fac un jurnal de COVID pozitiv, dar experiența asta nu poate fi măsurată pe zile, ci ca tot unitar.

În primul rând, nu-mi plăcea că lumea îmi spunea, ”ei, ai mai stat 3 luni în primăvară, două săptămâni nu-s capăt de lume”. De acord, nu-s capăt de lume, dar nici comparabile nu-s cele două. În lockdown cu o hârtiuță iscălită puteai să te plimbi, să îți cumperi apă și medicamente și… să-ți duci gunoiul, da. Și credeți-mă e o mare bucurie să-ți duci gunoiul, chiar dacă nu pare. Efectiv nu ai voie să te atingi de ușă, iar pentru mulți dintre noi conștientizarea acestei interdicții poate fi copleșitoare.

Am avut noroc de prieteni foarte grijulii care mi-au lăsat pachete cu mâncare și pastile la ușă și de doamna Greta. De la prosopelul pe care mi l-a îmbibat în dezinfectant și l-a pus în fața ușii, la mâncarea caldă pe care mi-o aducea zilnic, la gențile de portocale de la magazin și până la preluatul coletelor care veneau la noi pe etaj, omul ăsta a fost o binecuvântare și mi-a transformat starea de ipohondrie și timorare în recunoștință și gratitudine.

După primele două zile, în care m-am bucurat că pot să dorm orele nedormite în ultima lună, care fusese destul de agitată, am avut un boom de stare de bine, iar pe 6 octombrie dansam prin casă pe muzică braziliană și trimiteam stories prietenilor pe Instagram, vorbeam la telefon volubil și chiar bifam câteva ore de muncă pe zoom. Eram bine. Eram.

Încă din august vedeam o imagine: eu, într-o cabană, la munte, în fața unui șemineu, cu o carte bună și un ceainic plin de arome. Eu, de ziua mea, pe 9 octombrie. Adică peste 2 zile. Adică în casă, singur, ”covidit”. Această actualizare e foarte nașpa și naște niște monștri. Dar cum zic eu la Ziua Mintzii: Somnul rațiunii naște monștri (Goya), dar trezirea rațiunii naște unicorni. Așa că am făcut o listă cu titlul: Ce lucruri mă plângeam că nu le fac pentru că nu am timp și spațiu personal? 

1. Rămân în urmă cu norma de citit de 100 pagini pe zi. 
2. Nu mă apuc de scris povestea pe care o am în cap de atâta timp.
3. Nu reactualizez nevoile personale, valorile personale și obiectivele pe care le am, pentru că sunt înghițit de acțiunile în desfășurare.

Super, cel mai bun timp e acum. Am citit câte o carte pe zi (voi puteți să faceți altceva, nu încerc să par în niciun fel spunând asta, dar pe mine ideile și cunoașterea mă ajută să evadez, voi aveți libertatea să vă știți și să vă aplicați propriile căi de evadare), mi-am făcut jurnale cu idei și mi-am organizat noțiunile, am scris trei capitole din ”cartea mea” și m-am supus unor procese de interiorizare și reflecție legate de copilăria mea care au fost un fel de auto-terapie cu plâns și râs, cu dor și jale, cu bucurie și încântare. Noroc cu Diana – integratoarea holistică și guru stoic, Ana – empatia întruchipată, Carmen – ghid spiritual și maestră a ascultării, Ilinca – veselie și speranță, Alina – grijă și cunoaștere, Brigita – suflet pereche și putere. Și mai am nume de făcut o listă frumușică pe care n-aș scrie-o ca să mă laud ci ca să vă îndemn să-i vedeți pe oamenii din viețile voastre, să-i prețuiți și să vă bucurați de iubirea lor. Că vorbim de iubire, mama, tata și Paula nu încap în cuvinte.

Am primit COVID de ziua mea. Asta e!

Ziua mea m-a găsit hlizit și împăcat, n-am nevoie de un șemineu ca să fiu fericit, ci de recunoștință: că am fost un norocos cu covid prietenos care a mâncat vreo cinci cepe într-o seară ca să se convingă că nu mai are gust și cam atât cu simptomele, că am oameni în viața mea care mă prețuiesc, că am ocazia să văd manifestări sincere ale încrederii, iubirii și aparteneței, că pot să scot prin scris orice emoție nu mai încape în mine, că fac 22 de ani într-un moment memorabil pe care o să-l povestesc la bătrânețe, că sunt aici și acum, senin și conștient și că mi se oferă o voce care să le spună și celorlalți că mereu – în orice situație – e vorba doar de perspectivă.

Sper că vocea asta va rămâne cu voi. Mulțumesc!