​​Cum am luat contact cu violența stradală din București

Prima și prima dată când m-am mutat eu la București a fost în anul 2000. M-am mai mutat o dată în 2017, dar atunci a fost a doua oară când m-am mutat în București, pentru că prima dată m-am mutat în 2000, lol, v-am zis, ce mai glumă. Și, la fel cum noi suntem gazdă pentru Cristos, mie gazdă mi-a fost tanti Veronica, o femeie excepțională de vreo 70 de ani la care m-am mutat pentru ca se știa cu cineva de la Drăgășani.

Cre’ că v-am mai zis într-un articol că în primele 3 săptămâni după ce m-am mutat la dumneaei nu am despachetat geanta de voiaj cu care venisem de la casa părintească, pentru că pe vremea aia nu eram suficient de cool să am troller. Aveam o geantă din aia de umăr. N-am despachetat pentru că în sufragerie avea 2 recamiere, 1 fotoliu extensibil, 2 fotolii mai mici, o masă rotundă în mijloc cu scaune de jur împrejur, erau 8 scaune în total în cameră, încă o masă mai mare, dreptunghiulară, în colțul de la fereastră, pe care era pus televizorul. 

Și datorită, că nu vreau să fiu negativist zilele astea și să zic din cauza, datorită tuturor aceste obiecte de mobilier, nu prea aveam loc să ajung la șifonierul din alt colț. Apartamentul era nedecomandat, de două camere, intrai în hol, din hol în bucătărie și sufragerie, din sufragerie în alt hol din care se ajungea în dormitor și în baie. În dormitor stătea tanti Veronica, în sufragerie doi amici din Drăgășani și cu mine.

Amicii aștia lucrau noaptea la un chioșc cu orientare non stop din Piața Iancului. Tanti Veronica ținea foarte mult la ei și le gătea destul de des, drept pentru care fix în ziua în care m-am mutat acolo mi-a organizat un sufertaș și m-a trimis seara la ăștia doi să le duc să mănânce. Aștia doi erau două pramatii remarcabile, să ne înțelegem, vindeau noaptea totul la suprapreț acolo, că nu mai avea lumea de unde să cumpere în zona din altă parte, dar o respectau pe tanti și se bucurau de mâncarea dumneaei și, cum ne știam din Drăgă, ne înțelegeam bine și se făceau multe miștouri în casă atunci când ne întâlneam prin casă.

Și am luat eu metroul, nu mai știu dacă atunci era prima dată când mă dădeam cu metroul, dar cu siguranță a fost prima dată când m-am dus undeva cu metroul cu treabă. Țin minte că purtam o bască din aia tip french pe vremea aia care mi se părea un fel de vârf al modei deși nu mai văzusem la nimeni, deci clar nu era. Și mai aveam o geacă gri de la un second și un bidon cu ciorbă în mână, că ciorbă făcuse în ziua aia tanti Veronica. Era un bidon din ăla alb, de vreun litru, de obicei cu capac roșu pe care există și un fel de mâner mai subțire, dar nu m-a trimis cu bidonul așa în mână, mi l-a pus într-o pungă și a făcut o fundă pe care a înnodat-o de mâner. 

M-am jenat, vă dați seama, cum să plec io fată elegantă cu bască cu punga în mână, când în mintea mea drumul ăla era un fel de balul meu de introducere în fața Bucureștiului și mai aveam și basca aia super mișto cel puțin pentru Drăgășani, tot repet asta pentru că e elementul central în această poveste, o să vedeți de ce. Am dat jos punga, că nu se plia deloc pe sensibilitatea mea estetică și am plecat cu borcanul la vedere. Mi s-a părut mai elegant.

Tanti Veronica stătea pe Ștefan cel Mare, aproape de Perla, zonă destul de civilizată. În fine, am luat metroul, am mers două stații cu borcanul în mână, am și nimerit din prima încercare gura pe care să ies la Iancului, aia fix din intersecție, nu cea care mai spre Dimitrov, pe Mihai Bravu. Și, când am ieșit de la metrou, jap, jap, năvalnic, năucitor, violent, agresiv, imprevizibil, fix așa cum auzisem că e în piesele celor de la BUG Mafia și La Familia și niciodată la Corina Chiriac, Bucureștiul a dat peste mine.

În intersecția de la Iancului făcuse un accident ușor, în timp ce eu urcam cosmopolit cu bască scările de la metrou, fix Caddy de la BUG Mafia. Nu la fel de ușor ca accidentul era limbajul dintre dumnealui și celălalt șofer. Caddy, care conducea un Opel Vectra grena, rostea repetitiv și cu voluptate, să se audă în întreaga intersecție, binecunoscuta înjurătură: Beli-mi-ai p**a! Și se enervase rău omul, probabil se grăbea undeva și înjura fără restricții, mai ales că asta îl ajuta ca imagine, mă gândesc eu acum. Și, când am văzut eu siderat scena asta, m-am gândit: Mamă, să vezi că așa e Bucureștiul, cum spun ăștia în piesele lor, cu blocuri gri, cu scandaluri, cu lupte stradale, cu gang-uri care se războiesc pe teritorii.

Pe vremea aia stăteam și mai prost cu curajul decât stau acum. Eram un firicel firav și fragil de iarbă, aruncat în această junglă de vântul societății care te învață că trebuie să faci o facultate, singur, necunoscut și necunoscător, dând piept cu vraja dușmmănoasă a capitalei. Mă uitam perplex la acest conflict, fără niciun sprijin de care să mă prind ca să nu mă ia uraganul luptelor de stradă. Dar n-a durat mult și sprijinul a apărut, iar speranța mi s-a strecurat subtil și nonșalant în suflet și în minte când am remarcat că domnul Caddy avea o bască identică cu a mea. Atunci am știut că mă voi adapta, că voi lupta și voi învinge, că voi deveni de-al locului și nimeni nu va ști că sunt provincial. Voi fi o amazoancă locală, mi-am zis, dar vă dați seama că nu.

Și atunci, acest Adrian modern, Adrian cel nou, practic, a ieșit de la metrou și s-a îndreptat spre chioșc, cu borcan cu tot și, în drumul acesta scurt, muzica a venit să îmi susțină și ea speranța. Pe o schelă montată în apropierea gurii de metrou, un muncitor, fredona în timp ce făcea treabă următoarea piesă cu următoarele versuri, în timp ce accidentații încă se certau: Meravigliosaaaaa creeeaaaatuuuuura, beli-mi-ai puuuuuu*aaaaaa! 

Dacă nu știți piesa Giannei Nannini, Meravigliosa Creatura, vă rog să o căutați, că e foarte frumoasă, mai ales că toți suntem niște creaturi miraculoase, dar ne e greu să așteptăm. Și cam asta e toată treaba, până la urmă, să găsim o modalitate, dragii mei, de a găsi speranța, umorul și muzica în tot ceea ce ni se pare urât sau rău, că nicio lecție nu mai pare grea după ce a fost învățată. Vă pupi pu, Doamne ajută și ajută și tu! XX. Addy.

Nota B365.ro: Despre situații de viață, speranță, muzică și umor, și cu alte ocazii: 

• Je suis Lorena Buhnici
• Cum să faci față caniculei în București dacă ești sărac
• Acest articol nu este despre secs și droguri, este despre prietenie