Cum am fost călcat în picioare de taximetriști și salvat printr-un miracol

Zorii se încâlceau peste încheieturile dimineții, murdărindu-i acesteia manșetele cu rămășițele unei zile care nu se întâmplase încă. Răsăritul își blocase mandibula în bărbia orizontului și acum și-o mișca ușor stânga dreapta, încercând să-și descleșteze dinți, procedură care cam făcea orizontul să scâncească de patimă și să sângereze un fel de cârpeală vâscoasă a ochiului care, de dragul somnului, nu vrea să se deschidă încă, șoptind metalic: “Mai lasă-mă, mama, să dorm!”. 

Dar dimineața nu e, în aparență, mamă bună pentru mulți copii și a insistat până când ochiul zilei aceleia s-a deschis cu o senzație de greață atât de simplă, încât s-a năruit înapoi pe gât în jos. Nu vă bateți capul să înțelegeți, dar am lansare de carte vineri, pe 19 ianuarie, și vreau să-mi vomite talentul peste aceste rânduri, ca să vă conving să veniți. De fapt nu, să nu conving eu, ci să vă convingeți dumneavoastră că c’est merită.

Era începutul lui 2020. Pandemia abia mijise din crăpătura sorții și i se vedea, ca oricărui nou prunc, doar creștetul capului, cu un pic de păr năclăit, așa. Destinul mă îmbrăcase pe mine, Adi, într-o pereche de chiloți largi, de moș, cumpărați de pe colțul magazinului Unirea și un tricou pe care era imprimată o vânătă, primit cadou de la doamna Ioana Ciolacu. 

Locuiam pe Maria Rosetti și, în urmă cu vreo două zile, o rugasem pe doamna care se ocupa de strălucirea scării să ia gunoiul depozitat de unii vecini mai lejeri în ghena dezavectată de la etajul nostru. Dumneaei mi-a răspuns că va discuta acest aspect cu doamna președintă de bloc. N-am dat atenție detaliului. Era genul acela clasic de ghenă, cu tobogan pe care aruncai gunoiul, iar acesta cădea în neant, lovindu-se zgomotos până să-și găsescă locul în pubela de la parter. Mecanismul acesta nu mai funcționa de mulți ani, prin urmare locatarii eram nevoiți să duceam gunoiul manual și perpedes la parter. Unii vecini nu înțeleseseră treaba asta și lăsau gunoiul în ghena respectivă, gest deloc antiseptic. 

La două zile după rugămintea mea, aud pe cineva aruncând pe nerv gunoiul din ghenă și m-am gândit că e doamna cu care vorbisem și care îl arunca de maniera respectivă, mai agitată, pentru că nu avea chef de muncă în ziua respectivă. Tot grație auzului, dar și ușii neetanșe și vechi din 1947 de la intrarea în apartament, mi-am dat seama că gunoiul urma să fie lăsat acolo, prin urmare, desculț, în chiloți și tricou, am țâșnit pe ușa casei și în ultima clipă am reușit să prind ușa liftului cu care aruncătoarea gunoiului urma să părăsească etajul. În față mi-a apărut o doamnă serenă, destul de bine, aranjată, titirită, cochetă, cu părul alb, undeva pe la 60 de ani.

 “Cine sunteți dumneavoastră?”, am întrebat. “Doamna Rodica, președintele de bloc!”, mi s-a răspuns. “Extraordinar! Și așa ați învățat dumneavoastră în 80 de ani de viață(sic!)? Să veniți și să aruncați cu nonșalanță gunoiul în fața ușii unor oameni cinstiți care își plătesc dările la stat și la scară, într-o zonă în care au trăit atâtea personalități multiple ale națiunii noastre? Că e plin de plăcuțe comemorative? Așa ne cinstim noi strămoșii, aruncînd gunoi? Nu v-ați gândit că, poate, veți da peste o persoană labilă psihic, al cărei echilibru fragil va ceda sub povara gestului dumneavoastră? Iată, că ați găsit-o!”. 

45 de minute am urlat la dumneaei, că eram nedefulat demult. Nici doamna președinte nu s-a lăsat mai prejos și precizez că nici dumneaei nu stă deloc rău pe vocabular. Vreau să precizez, că în timpul acestei ciocniri, nimeni nu a înjurat. Tonul, însă, nu lăsa deloc loc pentru interpretări.

La finalul celor 45 de minute, în timpul cărora urlasem din toți plămânii și în timpul cărora am aflat că noi eram bănuiți că am fi pus gunoiul acolo, când deja mă calmasem, eu am zis următoarele: “Uitați-vă și dumneavoastră, doamnă, ce face o societate needucată din doi oameni civilizați. Ce zodie sunteți?”, “Berbec cu ascendent în Capricorn!”. Apoi am lăcrimat amândoi și ne-am luat în brațe. Și așa ne-am împrietenit, doamna Rodica și cu mine. N-am aflat niciodată cine pusese gunoiul acolo.

O lună mai târziu, am urcat până la dumneaei să-i duc niște tort, că era ziua câinelui, am stat un pic la povești despre viață, spiritualitate și Dumnezeu, iar dumneaei mi-a recomandat să citesc “Cursul de Miracole”, care e, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă și curată carte de dezvoltare personală, dacă aplici ce scrie în ea și accepți că toți oamenii au o formă de suferință care trebuie îngăduită, din simplul motiv că așa stau lucrurile. 

Practic, este o carte despre cum să te detașezi, din respect pentru ceilalți și pentru tine, într-un context în care și tu aduci gunoi în viața altora și alții aduc gunoi în viața ta. Și rău, mi-o fost, Doamne, când n-am aplicat.

În fine. Ajungem la începutul lui 2024 când, după un an și vreo șapte luni în care am fost destul de nomad, mi s-a aspectat din nou să mă așez la chiria mea, pe strada Ion Luca Caragiale, tot într-un bloc vechi, la nici 5 minute de unde stăteam înainte. Doamna Rodica s-a bucurat că stăm, din nou, așa aproape. Din 2020 și până acum am citit “Cursul de Miracole” de vreo patru ori, timp în care destinul mi-a fost dedicat haosului, în vederea unei mai bune înțelegeri a traumelor mele și apropiaților mei. Mi-a luat ceva, dar se să zic și eu acum? E normal să fii greu de cap când ai multă minte.

Până să aranjez cât de cât lucrurile în noua casă, am stat la un prieten pe Ștefan cel Mare, timp în care am pendulat cu bagaje și taxiuri între aceste două locații. Și, hali-mi-ați cucuveaua, acum vreo săptămână chem un taxi și specific, ca de obicei, la detalii, că am un câine mic pe care îl țin în brațe. Pentru cei care nu știu, am un câine superbă, Geta, care are aproape 17 ani și are nevoie să fie mereu cineva cu ea, deși s-ar putea descurca încă și singură o oră, două, acolo. Dacă n-aș iubi-o, aș spune că e o muistă, dar, când iubești pe cineva, n-ai cum să spui așa ceva. Ubita mea foarte splendidă. 

Acum, în timp ce scriu, distinsa își face pașii prin casă.

Deci, chem taxi și specific câinele. Prind comandă în trei minute. Cobor în fața blocului, cu câinele în brațe, cu bagaje, minus două grade, taxiul nu mai vine. Las bagajul jos, scot telefonul, îl deschid, mesaj de la taximetrist: “Eu nu primesc cu câine. Anulează comanda!”. “Anulați-o dumneavoastră, că nu eu nu vreau să merg cu dumneavoastră!”, am răspuns. Nimic. Sun. Nu răspunde și văd pe aplicație că dumnealui a bifat că nu m-am prezentat la mașină. S-a dus cu satelitu’ tot Cursul de Miracole, iar în mintea mea au apărut două voci, una care înjura, alta care mă ruga să-l iert. Ce să-l iert când m-a lăsat cu fie-mea în frig?

Am reintrat în scară înjurând, dar și înțelegând cât m-ar calma iertarea. Dar eu nu și nu. Fac comandă din nou, specific câinele, găsesc un taxi în nouă minute și, după nici zece secunde, văd pe aplicație că șoferul, altul, a bifat că nu m-am prezentat la cursă. Mă iau spumele. “Iartă-i!”, “Nu-i iert!”, “Iartă-i!”, “Nu-i iert!” și tot așa. Sun la Star Taxi să fac reclamație, să le arăt eu lor, să-mi fac dreptate, autoblamându-mă că nu sunt în stare să trec peste asta și să-mi văd de treaba mea. 

Intră robotul, cu o melodie din aia tip Sandy Bell pe ketamină, stau două minute, toți operatorii sunt angajați în alte convorbiri, închid, că n-am timp de așa ceva. Ajung într-un final în Caragiale, deja calmat, și mă bucur că n-am făcut reclamație, întrucât nu așa se tratează greșelile unui frate, prin reclamații, ci prin îngăduință. Dar ce spume am avut pe mine,  mai ales când am văzut că, de atunci, găsec taxiuri mult mai greu! Să-mi scadă mie ratingul de client perfect! Să fie și taximetriștii nemulțumiți de mine, fix ca oamenii cu care am împărțit bucăți de viață! Ce trigger!

În ultimii patru ani, mi-a fost dat să mă străduiesc să nu-mi mai displacă atâtea lucruri și apreciez că mi-a fost dată treabă asta, dar tot mi-au displăcut varii concepte. Unele grav. Nici acum nu mă dau în vânt după mutat, de exemplu, ceea ce a determinat soarta să fiu cumva cu cortul în ultimele șapte luni. Și ajung în această nouă locație, pe care o debarasez de lucrurile de care nu am nevoie. Dacă ar fi după mine, aș sta într-un templu ca și volum de obiecte. Minimalism, ‘oaie, și în gândire, și în casă.  

Și vineri dimineața, vine o prietenă să mă ia să mergem la munte. Duc boxa la mașină și mă întâlnesc cu noua doamnă care se ocupă de strălucirea scării. “Bună dimineața. Lucrați aici?”, mă întreabă. “Nu. Locuiesc aici!”, răspund. “La ce etaj?”, “La cinci!”, “Și dumneavoastră ați dus gunoiul ăla mult jos?”, “Da”, “Că noi nu avem gunoi așa mult de obicei…” “Am aruncat ce nu-mi trebuie…” “Trebuie înștiințată doamne președinte…”, “Că ce?”, “Că locuiți aici și că de la dumneavoastră era gunoiul.”, “Sigur, înștiințați-o. Nu am o problemă.”, “Cel mai bine ar fi să o sun acum! Mai stați un pic!”, “Vă rog. Aștept.”, “Imediat”. Scoate telefonul, caută în agendă, apelează, îl duce la ureche și zice: “Bună dimineața, doamna Rodica (jur!), am aflat de unde era gunoiul. S-a mutat cineva la cinci și a recunoscut că el a dus gunoiul (la gunoi)! Da… Bine că a recunoscut! Vi-l dau la telefon!”. M-a luat tare, dar n-avea de unde să știe că mie îmi place tare. Am lăsat-o să intre și i-am vorbit atât de dulce, încât s-a înmuiat. Bine am venit pe scară, Adi! Mersi, Adi. Vedem ce se întâmplă. Vă țin la curent. 

În weekend am fost la ziua unei prietene într-o locație cu căprioare, păuni, iepuri, găini, un emu, ceva superb. Cum era și firesc, mi-am luat gumarii în picioare și am ieșit în curte să interacționez cu căprioarele, foarte pașnice și deloc sperioase. Nu sunt chiar ca niște labradori, dar mai stau și n-o dau în panică atunci când mergi spre ele. Deși am fost și eu o căprioară în repetate rânduri, nu știu multe lucruri despre căprioarele autentice, cele lăsate de Domnul. 

Detaliul care pe mine m-a spart este legat de cum fac căprioarele treaba mare. Cu o nemăsurată nonșalanță, stând firesc în picioare, mestecând, așa, gingaș și privindu-te în ochi. Fix cum facem noi în relațiile interumane. Ne răhățim unii pe alții privindu-ne în ochi. Iar eu mă uitam fascinat la acești Bambi căcăcioși, gândidu-mă ce bine mi-ar fi dacă aș privi cu aceeași fascinație și detașare când oamenii fac același lucru cu mine, în fața mea. Doamne ajută și Doamne ferește când rahatul se privește. Atât. Adișorul Nereclamatorul (sper!).