Cum am fiert în tramvaiul 32, în drum spre Liberty Mall (unde a existat singurul Starbucks din lume în care s-a fumat)

28 iul. 2023
1240 afișări
Cum am fiert în tramvaiul 32, în drum spre Liberty Mall (unde a existat singurul Starbucks din lume în care s-a fumat)
Cum am fiert în tramvaiul 32, în drum spre Liberty Mall (unde a existat singurul Starbucks din lume în care s-a fumat) | Foto: Adrian Teleșpan

Destinul fusese dilatat ca un ultim oftat de către căldură și nici nu mai avea capăt în ziua aia. Se topise și el și se scurgea abandonat de soartă printre crăpăturile asfaltului. Fragmentele mai mari rămase nescurse erau la o clipire de punctul de fierbere și se lipeau neputincioase de cauciucurile mașinilor, autobuzelor sau troleelor care le purtau spre unde nu le era locul. Și așa, bucăți de destin de centru ajungeau să cerșească pe la colțuri prin Prelungirea Ghencea, iar ceea ce ar fi trebuit să fie un buchet elegant de destine din Militari ajunge să se transforme în personalul unui bordel în aer liber din Pajura. Și câte și mai câte.

Nici nu mai știu unde mă duceam în ziua aia. Posibil într-o treabă care nu era a mea, că am eu acest derapaj. Eram foarte tânăr și sigur nu aveam bani. Acum nu mai sunt tânăr. Spun că eram foarte tânăr pentru că, atunci când sunt în București, prefer să mănânc mai ieftin decât să îmi rezolv treburile folosindu-mă de mijloacele de transport în comun. 

Eu, în general, folosesc snobismul ca mecanism de apărare împotriva sărăciei.  De vreme ce mănânc o vită sau beau ceva bun, deși am zero lei pe card, înseamnă că nu sunt sărac. Așa. Ziceam că eram foarte tânăr pentru că această poveste are loc într-un autobuz, iar eu snobismul cu caracter taximetric mi l-am dezvoltat după 28 de ani.

Ah, gata, știu. Mă duceam cu tramvaiul 32 la Liberty Mall, despre care înțeleg că se transformă în Jumbo, mă duceam să-mi iau televizor. Panasonic cu diagonala de 81 de centimetri, un item care avea să schimbe complet designul apartamentului cu două camere în care nu mai locuise nimeni de vreo 10 ani pe care îl închiriasem împreună cu partenerul meu, în capătul Căii Rahova, după Mărgeanului. 300 de euro. Pe câinele meu, Geta, pe vremea aia îl chema Gigi (pronunțat în franceză), dar eu i-am zis partenerului meu: Fă, nu cred că e chiar safe în cartierul ăsta ca doi flăcăi așa vajnici la 1,65 metri ca noi, văzuți mereu împreună, să mai aibă și un câine pe care să-l strige ca disperații GiiiiGiiiii, hai dreacu’ să-i punem ceva mai strong, mai naționalist, mai pe testosteron așa. Geta, clar. Ea alerga mult atunci si se cerea strigată frecvent. Dacă m-aș striga și pe mine la fel de des cum o strigam pe ea, aș fi atent la tot ce fac.

Cu el eram atunci, cu partenerul meu, spre televizor, amândoi cu privirile în jos, regretând în egală măsură, dar fiecare în parte, că ne luaserăm converșii buni la noi și dacă li se topea talpa pe asfalt în iadul stației Antiaeriene unde cerul se transformase într-un clocot care bombarda cu bulbuci fierbinți oamenii osândiți la topire. Mai bine era cu fliflopșii, dar nu se pretau pentru mall. Însă nu asta era grija noastră cea mai mare. Nuuuuuu. Grija noastră erau banii de televizor, cheș. Jumătate la el, jumătate la mine, că măcar să ne fure pe unul singur, dacă e, să nu-i ia unuia tot. Dar aveam inima un pic ghimpe, că sigur eu i-aș fi ținut mai bine pe toți. E o chestie la oamenii din categoria celor cu provocări financiare sau poate doar la mine. Când am mai mult numerar la mine, umblu un pic cocoșat, cu ambele mâini în buzunare, să nu înțeleagă cineva că aș proteja ceva doar cu una singură, și încerc să am un aer nonșalant. 

Acum mi-e mai ușor decât în tinerețe pentru că, atunci când merg să cumpăr ceva mai scump, mă îmbrac cu ce am mai prost și nu atrag atenția, iar oamenii nu sunt ca statul să bage mâna în buzunar la săraci.

Vine tramvaiul. Ne urcăm în tramvai. Afară, 38 de grade, în tramvai 47. Valul de căldură din mijlocul de transport în comun te absorbea, pur și simplu, te sugea în el, ca și cum ai fi căzut pe o saltea foarte moale de la etajul 4, că și cum, 25 de ani mai târziu, mama ta decide să te tragă înapoi în timp ce fierbe în iad sau într-un vulcan, dacă nu sunteți credincioși. E mai cald jos decât în picioare, dar jos te fură mai greu din buzunare. Aerul e și mai plumbuit la nivelul burților celorlalți, căldura e ca o ceață care te strange de beregată în timp ce îți bagă pe gât un deget care se lungește și te face să vomiți. 

La prima stație, în dreptul scaunului meu se oprește o doamnă, ridic doar puțin privirea, Doamne, te rog, să n-aibă copil în brațe. N-are. Dar are o bluză prea scurtă care nu reușește să-i acopere complet abdomenul care sugera că doamna era o mare iubitoare de sifon. Între bluză și fustă rămânea dezvelită și plină de broboane de sudoare, fâșia care trecea chiar prin dreptul buricului. Niște broboane sănătoase, ca niște capete de bețe de urechi supraponderale, care își îndreptau brațele spre fruntea mea sperând că acolo e un pic mai răcoare. Mă dau cu capul mai spre fereastră, dar și ferestrele tramvaiului transpiră pe sub urmele de multe frunți și respiră foarte greu, umflându-se ca burțile unor balene eșuate pe o plajă pentru orbi. 

Din spatele tramvaiului, un cor de prunci începe să plângă, în timp ce domnului de pe scaunul din spatele meu începe să-i fiarbă laptele în sticle. Laptele dă în foc, iese din sticle și se transformă în spumă, cum e și firesc. De spumă se lipește praful din tramvai, iar aceasta începe să urce pe picioarele oamenilor, bine că nu sunt în sandale. Întreg cerul pare să fie acum un bufeu, iar fiecare om din tramvaiul ăsta se transformă într-o cascadă de sudoare. 

Un zmeu cu un Ferrari a blocat linia de tramvai după Petre Ispirescu, tramvaiul e închis etanș, sudoarea urcă până la glezne, amestecată cu spumă de la lapte și praf. Zmeul și vatmanul se ceartă și se înjură, chestii legate de laringe, faringe, nimic grav, dar zmeului nu îi e de ajuns,  zice ceva de mamă, sudoarea în tramvai e până la brâu. Toată lumea se ridică în picioare acum, nu mai stă nimeni jos, părinții își iau copii în brațe, bine că sunt banii în pungă, să nu se ude. Vatmanul își dă cămașa jos și i-o stoarce în cap zmelui, râzând în hohote, sudoarea mi-e până la sfârcuri. Zmeul înnebunește, se agață de fereastra deschisă a vatmanului, se ridică la nivelul acestuia și îl scuipă. Afară, lumea despuiată, aplaudă ca focile, sudoarea e până la gât. 

Urmează punctul culminant. Vatmanul își bagă arătătorul și degetul mare în orbite, își scoate ochii, îi aruncă în zmeu, pornește tramvaiul și intră direct în Ferrari, făcându-l zob, în timp ce urlă: Nu te-am văzut, frate. Sudoarea trece de linia gurii, strigăm cu toții disperați la vatman să deschidă, că ne înecăm. Vatmanul râde tip Joker, nici nu oprește la prima. Suntem cu toții cu capetele la ferestre, făcând schimb între noi, ca să respirăm, vatmanul râde, tramvaiul lasă în urmă un jet puternic de transpirație care fierbe. Vatmanul râde. Tramvaiul se apropie de Șoseaua Progresului, unde televizorul ne așteaptă.

Un domn la peste 2 metri, costumat în agent de pază, își face loc printre oameni, ajunge în față, își dă bluza jos și sare prin parbriz ca și cum ar fi sărit într-o piscină. În timpul săriturii îi dă una în cap, cu piciorul, vatmanului care frânează brusc. Sudoare țâșnește prin parbrizul spart, luându-ne și pe noi cu ea, ca un râu ce inundă, iar torentul ne duce direct la etajul unde le lipește, de geamul ăla mare al mall-ului, prea gros să se spargă. Partenerul meu și cu mine rămânem lipiți la etajul 1, fix în dreptul Starbucks-ului din Liberty unde câteva persoane costumate în interlopi își aprind țigări. O angajată Starbucks vine să le spună că în mall se fumează, dar în cafeneaua lor nu. Își ia jet și renunță când vede că nu-i impresionează dacă îi amenință cu poliția.

Asta cu fumatul e pe bune, în rest, poate, am exagerat un pic. Tot pe bune e și faptul că am trecut la Fierberea Globală. Antonio Guterres, președintele Națiunilor Unite, a anunțat acest lucru. Poate că acest context se va dovedi favorabil celor ca mine, cărora ne place să ne fierbem în suc propriu de milenii. Dacă întâi a fost încălzirea, iar acum fierberea, știm cu toții ce se întâmplă când uiți mâncarea pe foc. Eu, în idealismul meu, sper că vom reuși să oprim fix la timp focul care încălzește ciorba asta în care fierbem toți. Atât. Doamne ajută și Doamne ferește, ce nu te arde. te. încălzește. Adișor când e fierbinte nu e cuminte.

Cookies