Cum am ajuns campion la răstignire

Fără voia Lui, Cerul părea să se despice deasupra Pietrei Craiului din cauza unui nor de forma unei tornade care-i alunecase vântului de pe aripa dreaptă când acesta cotise brusc spre Moieciu, ca să mai sufle peste frunțile oamenilor ălora împietriți ca prin miracol stând la coadă la Panner. 

Ce întâmplare teribilă, chiar în săptămâna mare, ce semn, ce-o fi însemnând nimeni nu știe, cert e că în istoria omenirii nu se știe vreun alt caz de 30 de persoane, bunici, copii, oameni singuri să împietrească din senin în fața vreunei cofetării. Măcar de-ar fi împietrit după ce ar fi mâncat prăjiturile mă împinge regretul să gândesc, deși, evident, nu am nicio expertiză ca să știu eu dacă e mai bine să împietrești cu stomacul plin sau gol. Ca și scuză pentru gândul ăsta, ce să zic? Am fost și eu piatră de multe ori, am și cunoscut multe alte pietre și cam toate se bucurau de ceva dulce.

Prin despicătură părea să curgă un sânge plin, dar nu era decât Răsăritul care se reflecta dinspre Bucegi peste norul ăsta uitat aci de vânt. Nu știu dacă ați observat, dar sunt unele dimineți în care Răsăritul se trezește și El foarte greu, ca tot omul, se târăște din patul Lui din spatele orizontului, cu ochii atât de cârpiți, încât în prelingerea lui dinspre noapte spre noi nu e atent și se mai dă cu fruntea de munți, iar sângele îi tâșnește și se împrăștie pe Cer, spre bucuria noastră, că ce poți să și faci altceva decât să te bucuri că Îl vezi pe unul că se lovește la cap. Bine, și frati-su, Apusul, ajunge uneori atât de obosit acasă, încât cade și se lovește când mai are doar un pas ca să pună capul pe pernă.

E foarte posibil ca eu să nici nu fi observat toată colaborarea asta dintre Cer, oamenii ăia împietriți, nor și așa mai departe dacă nu m-ar fi trezit tata care, din cauză că era un pic nervos, a lovit cu crucea de noptieră când și-a pus-o în spate. Crucea, nu noptiera. 

Maică-mea, vă dați seama, îi spusese de cu seară să nu și-o mai dea jos, să se culce cu ea, cu crucea, nu cu maică-mea, dar el prefera să o sprijine de sobă, ca să fie caldă când și-o pune în spate. Tata e foarte harnic, dar are el chestia asta, că preferă să facă multe treburi la prima oră, dar nu să care crucea aia prin crăpătura zorilor. 

Maică-mea a bodogănit ceva, că hai mă, ce faci, trezești copiii și nu știu dacă e bine să-i trezești cu crucea, tata nici nu s-a sinchisit să-i răspundă, iar mama s-a răzbunat pe el țipând mai tare decât dăduse tata cu crucea în noptieră: Să nu-ți uiți coroana de spini în cuier. Ca mecanism de apărare, tata se mai face uneori că o uită. Nu o uit, i-a răspuns tata, vezi că ți-am ascuțit-o pe a ta, ți-am lăsat-o în congelator.

Soră-mea, frații mei și cu mine am simțit prin perete spinii zburând din ochii maică-mii spre taică-meu, situație care ne-a făcut să ne tragem toate picioarele sub plapumă, ca să evităm valul de răceală care venea dinspre dormitorul părintesc. 

Mama dormise cu crucea, vă dați seama, și încă asta era o zi bună, că de multe ori se ducea și mai împrumuta cruci de te miri de pe unde ca să doarmă și cu alea, noroc că veneau oamenii după ele și și le luau înapoi, forțați mai mult de obicei decât de dorință, dar și de semnalul ăsta foarte puternic care există între om și crucea lui, la fel cum gps-ul care te duce la trotinetă, măcar de-am fi avut voie cu crucile pe trotinete, dar nu aveam.

Am auzit-o pe mama cum s-a dat și dumneaei jos din pat, dând puternic cu baza crucii de cimentul rece din dreptul părții ei de pat, tata își pusese parchet. O auzeam, așa, cu ochii minții, cum ia telefonul în mână și cum intră pe MyCross să-și verifice greutatea crucii. Îi știam prea bine teama că i s-ar fi putut ușura crucea. 

Dar Dumnezeu a fost binevoitor cu ea în Vinerea asta Mare și, bucurie mare, crucea avea cu 180 de grame în plus, semn că cel puțin un coșmar rămăsese lipit de ea din timpul somnului. Mama s-a mângâiat liniștită pe cruce, iar apoi s-a îndreptat spre camera noastră. Știam asta pentru că îi auzeam crucea târșâită pe cimentul din hol. Uneori își lăsa crucea să se târască pe jos, când voia să știm că vine. De cele mai multe ori, își ținea crucea pe sus și intra spontan peste noi, cine știe ce își imagina ce facem, are și curiozitatea neajunsurile ei.

Cum împlinisem deja șapte ani, de parcă eu îi împlinisem pe ei și nu ei pe mine, în astăziul de atunci era prima mea răstignire, aveam emoții, ca orice copil. Ai mei îmi tot arătaseră crucea în ultimii ani, îmi dăduseră voie să pun mâna pe ea, dar nu mă lăsaseră încă să o port ca să nu diminueze din experiența pe care urma s-o am în ziua răstignirii. Era frumoasă, îmi plăcea, neagră toată, tăciune, dintr-un lemn ce părea catifelat atunci când îl atingeai, cu câteva firicele albe și galbene de speranță în partea de sus și, normal, cu Dory din Finding Nemo zâmbind mare pe partea din spate. Mamă, abia așteptam să o port. Mama, pot să mă spăl pe dinți cu crucea în spate, da, mamă, poți. 

Când am pus-o prima dată în spate, wow, a fost ca și cum s-ar îmbina doi magneți-labirint tăiați cu laserul de o manieră atât de superioară perfecțiunii, încât se completau ca orice miracol. Era grea, dar spre binele meu știam că va trebui să mă obișnuiesc repede cu greutatea asta, mai ales că la mulți oameni greutatea crucii creștea toată viața. 

Oricum, mi-a plăcut cum îmi venea, era ceva nou, mai ales a mea, cum era așa neagră, când mă uitam în oglindă ziceai că vine umbra după mine. N-am putut să mănânc nimic, voiam să ajung mai repede să mă răstignesc și să venim apoi acasă și să mâncăm, că auzisem mulți adulți spunând că răstignirea e obositoare și ți se face foame. 

Grija mea era că, poate, o să îmi curgă încă sânge atunci când veneam înapoi acasă și să nu dau cu el pe fața de masă. Hai, mama, mergem, sunteți toți gata, suntem, bine, haideți, întâi cei cu cruci, apoi cei fără cruci, Ileana, ți-ai luat ochelarii, că iar zici că nu vezi nimic, îi ai la ochi, bine, hai.

Ce râuri frumoase de oameni cu cruci în spate curgeau pe străzi și pruncii la urmă, adunând fărâme de cruci ce mai cădeau din când în când din crucile vechi, rugându-i pe cei mari să li le lase lor și toți li le lăsau, cum să nu-i dai unui copil mic din crucea ta. 

Ce mai marș al poverii prin maternități, prin case, prin școli, prin universități, prin birouri, prin spitale, pe la mese festive, prin tribunale, pe la nunți, prin aziluri, pe la botezuri, prin biserici, prin moschei, prin cimitire. Unii oameni nici nu se mai vedeau de cruce, ca furnicile care pot căra greutatea lor de zeci de ori. Unii vorbeau, unii tăceau, unii plângeau, iar alții chiar râdeau, bravo lor. “Uite, mamă, vezi dealul ăsta? E viața”, mi-a zis mama, hai să urcăm, hai să urcăm.

Din toate zările se scurgeau spre dealul ăsta miliarde de oameni. Mama, uite ce de oameni sunt, am zis, sunt toți, mamă, toți, mi-a răspuns mama, de unde știi că sunt toți, când o să lipsească unul nu va mai purta crucea niciunul, iar mă iei cu misticisme din astea de adulți. Mă durea umărul destul de tare și mă mușcase un pic crucea aici, unde începe gâtul. Asta e.

Tata săpase deja gropi pentru toată familia,  din alea mici în care să-ți înfigi crucea și sigur se încălzise, că își dăduse cămașa jos și rămăsese într-un tricou alb pe care scria cu negru: Golgota rimează cu mă-ta. Mama s-a supărat, n-a gustat gluma cu ea că încă postea, tata și-a pus cămașa la loc, deși era încă transpirat. 

Mi-am pus crucea jos, soră-mea mi-a dat primul cui și mi l-am bătut singur în palmă. Îmi venea să urlu un pic, vă dați seama, dar nu mai urlau nici alți copii la primul cui, că nici ei nu mai vedeau pe altcineva urlând, ceea ce însemna că nu era normal să urli când îți băteau cuie în palmă. Liniștea icnea din când în când, dar în rest se auzea doar vântul și ciocane pe cuie: Nu te-am iubit niciodată, poc, ești mai proastă ca mă-ta, poc, ești atât de rău că îmi vine să vomit, poc, măcar de te-ar fi învățat mă-ta să vorbești frumos, poc, ești inutil ca tac-to, poc, nu ai pus bine paharele în vitrină, poc și tot așa.

Mama, tata, doar pe primul am putut să mi-l bat singur, le-am zis. Trebuia să ți-l bați întâi pe ăla de la picioare, nu direct în mână, tu nu vezi cum fac alții, roagă-i pe bunici să ți-l bată pe ăla în picioare, i-am rugat nu pot, că n-au putere. Mama a luat un cui, tata a luat ciocanul, mi-au pus picioarele unul peste altul ca atunci când stai pe partea lungă de la canapea când locul nu e ocupat de cel de drept, a venit și bunicul, a început să mă mângâie pe cap și mi-a acoperit gura cu palma și aș fi urlat, că la picioare a durut mai tare. Iartă-i, tată, că nu știu ce fac, mi-a zis bunicul. Bine, hai, îi iert. 

Apoi am mai cunoscut niște oameni pe acolo și i-am rugat pe ei să îmi bată al treilea cui. ȘI băteau fiecare câte un pic și apoi plecau. 

Spre mulțumirea mea, coroana de spini părea mai mult un accesoriu, fiind nimic ca și durere pe lângă cuie, ți-era și rușine să te mai plângi că o porți, dar toți aflați la prima răstignire trebuia să o purtăm pentru impresia artistică din timpul evaluării. Adulții o purtau opțional când voiau să se fălească cu propria suferință. 

Deși opțional, toți o purtau. În fiecare an era ales copilul care fusese răstignit cel mai impresionant. Se punctau trei aspecte. Primul era contrastul dintre piele și sânge, discriminatoriu pentru cei mai închiși la culoare, dar, mno, așa era din scripturi, al doilea aspect era calculat prin raportul dintre lacrimi și lipsa de sunet a plânsului, adică copilul trebuia să plângă abundent, dar fără să se audă, ca o statuie, iar cel de-al treilea aspect era gradul de deznădejde din ochii copilului. Punctarea se făcea ca la Eurovision, toți părinții votau toți copiii, mai puțin pe ai lor. 

A câștigat Anamaria Lungu, care fusese răstignită fix lângă mine, că o și auzisem întrebând-o pe mama ei după ce fusese bătută în cuie, mami cum mai apuc acum păpușa, cu dinții, mamă, cu dinții. Dar, mă rog, ea era blondă cu ochii albaștri, așa ca un înger plin de sânge și care mai și făcea cursuri de actorie de la 2 ani, cred și eu că știi să plângi cum vrea crucea ta. Eu am ieșit pe doi, să vezi ce omor îmi iau acasă, mă gândeam, mai ales că mi se mai sugerase că aș fi aproape bun, aia e. Ne-au luat pe primii trei cu tot cu cruci și ne-au pus pe podium, crucea maică-mii parcă crescuse de când încerca să își mascheze eșecul în încântare în timp ce le mulțumea celor care o felicitau pentru pierzătorul loc 2.

Anamaria a primit un microfon și a spus următoarele vorbe: 

Iubiții mei, frații mei iubiți aș vrea să mă credeți atunci când vă spun că premiul acesta nu mă face cu nimic mai specială. Indiferent de ce premiu ar lua cineva și indiferent de numărul de eșecuri al vreunui om, în ochii lui Dumnezeu avem aceeași valoare. Oricât de mult am fura și oricât de mult am dărui, în ochii lui Dumnezeu avem aceeași valoare. Oricât de mult ne-am minți și oricât de mult ne-am spune adevărul, în ochii lui Dumnezeu avem aceeași valoare. Oricât de corupți am fi și oricât de cinstiți, în ochii lui Dumnezeu avem aceeași valoare. Oricât de mult ne-am înjunghia apropiații cu pumnale și cuvinte și oricât de mult ne-am mângâia apropiații cu atingeri și cuvinte, Dumnezeu ne va iubi la fel, căci El nu ne judecă niciodată, căci El ne știe pe drumul acesta al răstignirii de-a lungul căruia vom învăța să iubim. Căci El nu crede în ierarhii, ci doar în egalitate. Căci El vrea să renunțăm la răstignirile acestea individuale, separate și să ne unim cu toții întru Înviere, să ne bucurăm, să râdem și să iubim. Iar singurul motiv pentru care eu am câștigat concursul acesta de răstigniri e pentru că viața mea m-a purtat prin ea de așa manieră încât să pot ține discursul acesta, iar lucrul acesta nu mă face cu nimic mai specială, întrucât așa a orânduit Dumnezeu, ca fiecare să facă fix ce trebuie. Vă iubesc, vă mulțumesc. Haideți să ne scoatem cuiele din palme ca să ne lăsăm sufletele să-și deschidă aripile și să ne zboare din piepturi ca niște colibri veseli. Hristos a înviat, iar Hristos suntem noi toți! Adevărul este doar împreună și nimeni nu va putea contesta ceea ce Dumnezeu ne-a zis la începutul Cuvântului: Copiii mei…

Aici i-a fost luat microfonul Anamariei, ea a fost descalificată pentru blasfemie, iar eu am câștigat locul 1 la răstignire, iar mama încă se laudă că Fiul ei e cel mai frumos răstignit, iar eu tot ce pot să fac e să fiu bun în contextul acesta, căci altul nu am și nici nu cred că mi-aș dori. Ne doresc din tot sufletul meu să decidem să fim buni de câte ori avem ocazia și să ne iertăm rapid de câte ori decidem să ne răstignim în loc să fim buni. 

Pup pe Paște. Adișorule, hai la masă. Vin, mama, ce mâncăm? Ficați, firește! Doamne ajută și Doamne ferește, chiar și crucea ne iubește.

Nota B365.ro – Tot Teleșpan, mai jos:

• CUM L-am găsit pe Dumnezeu
• De Florii, află ce floare ești, în funcție de zodie 
•  Miracolul de la Primark