Cum acest câine de șase kilograme era să distrugă un SUV din cauza traficului infernal din București

E foarte important în viață să nu ratezi ocazia din simplul motiv că ocazia sigur nu te va rata pe tine. Dezvolt ideea. L-am întrebat de curând pe un prieten pe care îl admir pentru faptul că pune un mare preț pe ideea de a se bucura de viață: “Ce faci, mă, nu te-ai săturat să fii fericit?”. Și omul mi-a răspuns fără să se plângă: “Eh, dar nu sunt așa fericit, că au tot apărut necazuri…”.

Mă luasem după ce punea omul în social media și uitasem că nici eu nu mă mai plâng în postări pe Facebook sau Instagram, pentru că, oricum, e deja multă suferință online și pentru că pot să mă plâng în articolele de pe B365 pe care le postez pe Facebook și Instagram. Paradoxală personalitate mi-a fost dat să-mi dea Domnul, căci uneori mi se pare că eu vin spre mine din două direcții, dar asta e o cu totul altă aceeași discuție.

Un necaz, după cum bine știm, nu vine niciodată singur. Dimpotrivă, sunt convins că și dumneavoastră vi s-a oferit diafana oportunitate de a vedea brusc necazurile venind voioase spre dumneavoastră, asemenea unui ansamblu de călușari, că nici nu-ți poți lua ochii de la ele. Acordul l-am făcut cu necazurile, nu cu călușarii. Acord gramatical, că, în psihic, mai durează. 

Haide unul, haide două, haide trei și-ți iei bătăi (de la viață). Și dumneanoastră, în calitate de om, ne trezim în primul rând la acest spectacol dansant la care nu ne-am luat bilete, ci le-am primit în dar de la Univers. Călușarii din prima în buza scenei, călcând în picioare cortina care apucă rareori să fie trasă ca semn de avertisment în vederea anunțării necazurilor. Și, hop țop necazurile te apucă de mână și te trag de pe scaun ca să te ia cu ele la joc, în fața unei săli mai mereu goale, că rareori găsești, în afară de psiholog, pe cineva să fie cu adevărat atent la problemele tale.

Degeaba încercăm noi să ne zbatem, să ne smulgem din acest ansamblu folcloric vătămător creat strict de mintea noastră, ca o șleahtă de tripleți ce insistă să se nască  nu pe rând, ci formând o horă, conform naturii numelui Tatălui, Fiului și Sântului Duh. Degeaba ne amăgim că putem fenta inevitabilul, necazurile vin tot timpul către noi, zâmbind și goale goluțe, fără să poarte tricouri pe care să scrie: “Sunt o lecție de la Dumnezeu, nu sursa nefericirii.”. 

Ca să mă eliberez de metafore, pe scurt, necazurile ni se întâmplă de cele mai multe ori la nivel inopinat.

Evident, dacă în mintea omului există aplecări spre dezvoltare personală, în spatele necazurilor, fumând ca un șarpe, superbă expresie, vine Spiritualitatea, tușind, având pe cap o căciulă de fake Astra Han, și purtând un halat pe care sunt imprimate mărunt, mărunt, toate cuvintele din toate limbile de când a zis Universul “Oooooommmm” , deci vine Spiritualitatea și zice: “Bro, privește totul cu detașare, nu te lăsa înghițit de hora asta în care tu decizi să te lungești!”.

 Asta dacă omul are aplecări spre spiritualitate. Dacă nu are, csf ncsf, te poți da de ceasul morții o viață întreagă. Cum își aprind, frate, șerpii, țigările? E o întrebare care apare clar ca să evidențieze paradoxul existențial, că fix una dintre speciile fără membre e și cel mai mare fumător din regnul animal.  Dacă nu era așa, expresia ar fi fost, poate, fumezi ca un capibara. 

Probabil, ar fi avut și peștii aceeași problemă, dacă nu ar fi trăit în apă, deși nu mi se pare o imagine imposibilă să vezi zeci de pești care ies la suprafață pentru un fum, două. Ce bârfa ar fi la suprafață, meamă, meamă!

Detașarea e atunci când ai luat trei la teza la română, iar tu, care nu știi ce sunt vina și greșeala, dormi neapăsat de acest incident. După care maică-ta vine acasă, vede carnetul de note, te ia în brațe în somn, te pupă și apoi merge și-ți gătește felul tău principal de mâncare, înțelegând că e mult mai benefic să nu leșini pe picioare de foame când ești prost sau leneș decât ar fi să-și facă propriul copil să se simtă vinovat că e prost sau leneș. 

Practic, detașarea este a nu da importanță lucrurilor care au fermecătorul potențial de a nu ne conveni. La noi, la români, însăși limba vine să sugerez acest lucru. Avem cuvântul “caz” care presupune că s-a întâmplat ceva, o situație, și, extrapolat, antonimul lui, cuvântul “necaz” care presupune că nu s-a întâmplat nimic, o nesituație. Și, dacă e nesituație, de ce să-i dăm importanță?

Eu, personal, doresc detașare oricui, dar îmi dau seama că sunt nesituații în care detașarea pare un dar foarte îndepărtat, cum ar fi boli ale celor apropiați, dezastre naturale care afectează comunități întregi, războaie în care multe victime sunt copii, șamd. Deși am remarcat că detașarea îmi face foarte bine, recunosc că sunt situații în care mă autoflagelez spunându-mi că detașarea e doar neputință mascată în nesimțire. 

Și, iată-ne ajunși la ce sugeram în titlu prin prisma unei situații în care, deși “necazul” e foarte natural, încă n-am învățat să mă detașez de aparentul inevitabil. Am un câine foarte splendidă, pe numele ei Geta. Suntem împreună de mai bine de șaisprezece ani, din 2007, iar ea, cu voia Domnului, urmează să împlinească șaptesprezece ani pe 5 martie. E pești, iar peștii sunt foarte spirituali, latură pe care mi-a transmis-o și mie, în sensul că aș mânca tot timpul. Eu cred că ea de asta trăiește, ca să mai mănânce. Bine, și eu parșiv, că îi strecor în mâncarea ei dietetică ba câte un pic de pateu de porc, ba câte o jumătate de felie de salam Sinaia, preferatul ei, ba niște zeamă de vită. Și bagă micuța, n-ați văzut!

Apropiindu-se câinele de șaptesprezece ani, bineînțeles că apar, de peste tot, tot felul de teorii ale conspirației conform cărora urmează să moară câinele. Am inclusiv prieteni care, când o văd, zic: “Vai, nici nu vreau să-mi imaginez cum va fi când…”. 

Iar eu stau și mă uit la ei cu perplexitatea unei vaci care levitează în ciuda propriei voințe în jurul vulturului de pe Mitropolie și îi înjur în gând, într-un context în care cele mai multe teorii ale conspirației vizând acest subiect vin din mintea mea. 

Ca un făcut, fix acum m-au sunat de la veterinar să îmi spună că i s-a scumpit tratamentul lunar care îi elimină durerea de oase. Nu e exagerat de scump, dar o familie ar mânca lejer de banii ăia o săptămână, chiar mai bine. Bine, eu îi spun mereu câinelui: “Dacă se decide să pleci la Domnul, te rog să nu o faci imediat după ce ți-am făcut tratamentul, ci înainte, așa ne rămân bani de o urnă mai scumpă!”. Pare detașată de acest subiect.

În fine, când îți îmbătrânește câinele, e, așa, o experiență foarte înduioșătoare care să te învețe detașarea. Întâi începe să se miște mai greu, apoi să întoarcă privirea stingheră cumva după tine, ca să îl ajuți să se urce pe canapea unde nu mai poate să sară, apoi nu se mai simte prost, că simte că nu-l judeci și întoarce privirea după tine cu o expresie, gen: “Hai, frate, stau după tine. Mă faci să latru…”. Apoi are nevoie să fie scos mai des, că vezica nu mai e la fel de elastică și, mai la urmă, începe să se împuțineze. Asta a mea e și mică ea, din natură. Acum s-a adunat și mai mult și e și mai mică. 

Spre norocul meu, ea are nevoie să fiu cât mai mult cu ea, lucru pe care, de altfel, mi-l doresc și eu, nefiind încă detașat de ideea de moarte. A devenit, ca orice bătrân, un copil. Eu nu credeam că pot să fiu atât de devotat unei ființe. Mi-aș dori chiar să-I fiu la fel de devotat și lui Dumnezeu. Eu nu credeam că pot să am atât de multă răbdare cu o ființă și mi-aș dori să am la fel de multă răbdare și cu planul lui Dumnezeu, răbdarea fiind un alter ego al detașării, dacă e să mă gândesc. Aș vrea, dacă tot suntem aici, să le mulțumesc și Getei și lui Dumnezeu pentru această oportunitate de a vedea de ce sunt capabil.

Da, mă, mânca-v-aș stima de sine, și miercuri seara m-am dus până la Siliștea Snagovului să mă văd cu foștii vecini în timp ce stăteam pe telefon. S-au gătit creveți. A doua zi, joi de dimineață, am plecat înapoi acasă cu una dintre fostele vecine, la ora opt și douăzeci din localitatea susnumită. 

Câinele a fost mereu o comodă, nu s-a trezit niciodată mai devreme de nouă, iar acum balotează somnul și până spre doisprezece, prin urmare am luat-o din pat în poală ca să venim la București. Se trezise ea pe la șapte jumate, o dusesem la șușupu, apoi se culcase la loc. 

Și-am plecat spre București. Unul dintre avantajele șomeriei e că nu te duci la muncă. Prin trafic. DN 1 era ceva, eu nici în lumea gay n-am văzut așa îngrămădeală. 

Mașina în care eram chiar a chicotit la un moment dat, din cauză că a gâdilat-o o altă mașină, cu genele, la bară. Am făcut o oră și ceva până la Orhideea, pe acolo pe undeva. De acolo am luat o mașină din asta carșering, SUV frumos, elegant foarte curat. Câinele în poală. De obicei, omul, când pleacă undeva, umblă. Noi acum am plecat și am stat. Și am stat și am stat, Vreo patruzeci de minute să trecem de ceva intersecție pe sub un pod. 

Drumul Grozăvești – Universitate a durat cam o oră și ceva și, cu cinci minute înainte de a ajunge acasă, am simțit un jet cristalin pe picior, nu era de la mine, și imediat un damf din ăla cald, așa, proaspăt, ca și cum ai scoate pâinea din cuptor. Am strâns din picioare cât am putut, ca să nu se scurgă pe banchetă. 

Aș fi coborât, dar eram și cu ditamai babornița după mine, cu păturile câinelui, mâncare, scutecele și mie nu-mi place să călătoresc cu plasă. Am deschis geamul să nu se ducă mirosul la șofer, întrebându-mă cât o costa să cureți o banchetă, poate chiar trebuia schimbată de era udată, și sigur ar fi costat mai mult de șapte zeci de lei, cât aveam atunci la mine și în general. Vedeam și titlul din capul meu: “Pufarina a distrus mașina!”. 

Am pupat câinele să știe că nu e nicio problemă și am întors-o ca să nu stea cu fundul în ud și când am ridicat-o ca s-o întorc, prin aburii ăia calzi, m-am gândit: “Uite, Adriane, dacă ai fi fost tu așa detașat toată viața, poate n-ar mai trăit câinele atât ca să te învețe răbdare. Bine, dreacu’, că n-ai învățat mai repede, că murea asta tânără!”. 

Nu știu dacă are treabă cu algoritmul și cu ascultarea pe telefon sau doar a fost foarte sharuită această informație, dar am tot văzut un articol pe FB și Insta care spune că a pierde un câine e la fel de dureros ca și cum ai pierde pe cineva apropiat. Helloooooooooo,  you bitches, câinele e cineva apropiat și, până acum, e cea care a avut cea mai multă răbdare cu mine. 

Poate de asta și eu cu ea, dar sper că detașarea mă va învăța că ceea ce e bun nu are nevoie de reciprocitate. Atât pentru astăzi. Mulțumesc frumos. Doamne ajută și Doamne ferește până ce necazul nu ne urmărește. Adișorul Necazatorul.

PS: Bancheta, cel mai probabil, s-a aflat sub ocrotirea îngerilor ei păzitori şi a scăpat intactă. Pantalonii i-am spălat.

Nota B365.eo – Tot Adrian, mai jos:

• Misterul de la Intercontinental a fost elucidat
• Primele impresii după ce m-am mutat într-o zonă plină de milionari, de lângă București