Cum a scăpat de demolare Hanul lui Manuc, martor al vechiului București. Paradoxal, în anii ’60, la conducerea lucrărilor de restaurare era un fost deținut politic
Cum a scăpat de demolare Hanul lui Manuc, martor al vechiului București. Paradoxal, în anii '60, la conducerea lucrărilor de restaurare s-a aflat un fost deținut politic. Foto credit: Agerpres.
Cu o istorie străveche, Hanul lui Manuc a supraviețuit tuturor cutremurelor, incendiilor, molimelor și ocupațiilor străine. A fost martor statornic al vechiului București.
Puțini știu că, în anii “60, clădirea monument istoric a trecut prin importante lucrări de consolidare, restaurare și valorificare, conduse de arhitectul Constantin Joja, deținut politic în anii ’50, încarcerat la Aiud, apoi în lagărul de muncă de la Poarta Albă.
Hanul devenise, încă din perioada interbelică, un hotel sordid, “Marele Hotel Dacia”, și a fost propus pentru demolare în timpul sistematizării râului Dâmbovița. Cum a scăpat clădirea de distrugere, ba chiar și-a recăpătat imaginea inițială? Mai jos, interviu cu arh. Silvia Costiuc, care semnează un bogat și documentat articol dedicat Hanului lui Manuc, în cel mai nou număr al Revistei Arhitectura, închinat vinului și arhitecturii cramelor din România: “Vinul nu se bea singur. Arhitectura la fel”.
“În cadrul reconstituirii Hanului lui Manuc, finalizată în 1973, a fost cuprinsă conversia unui spațiu istoric în cramă”
La începutul secolului al XIX-lea, în București existau 43 de hanuri, 15 mari, opt mănăstirești și 7 civile, iar, din toate, Hanul lui Manuc era unul din cele mai mari și mai bogate în istorie. Aici s-a semnat Pacea de la București, tratatul din 16 mai 1812 încheiat între turci și ruși, și tot aici a murit Gheorghe Magheru, generalul revoluției de la 1848. În anii puterii populare, sub conducerea Direcției Monumentelor Istorice, Hanul lui Manuc a fost adus la imaginea de origine.
Foto credit: Gheorghe Marin, 1966-1967, Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.Imagine din timpul lucrărilor de restaurare. Foto credit: Muzeul Municipiului București.
Arh. Silvia Costiuc, în Revista Arhitectura: Considerăm această conversie a hanului un bun pretext pentru a revizita activitatea de restaurare națională din anii ’50-’70, condusă de Direcția Monumentelor Istorice din această perspectivă, mai ales că grija specifică perioadei pentru monumente reiese și din ultimele file ale dosarului de restaurare – câteva planșe de proiectare a inscripțiilor de semnalare a Hanului și de orientare în funcțiunile incintei sale.
În apropierea Hanului lui Manuc se mai aflau și Hanul Gabroveni, zidit de Constantin Brâncoveanu pe locul fostelor construcții, care făcea parte din Curtea Domnească după ce a fost vândută la licitație, perioadă în care s-au înființat mai multe hanuri. În apropiere mai erau Hanul Roșu, Hanul Verde și Hanul cu Tei –1833.
După ce a achiziționat terenuri cu construcții ale Curții Domnești în 1798, Manuc Mârzanian, negustor bogat, om politic și diplomat, a construit hanul care a ajuns să îi poarte numele în anul 1808. Bine plasat, hanul devine cel mai important centru de vânzare și antrepozit de mărfuri din Capitală. (Revista Arhitectura 5-6/2024 “Vin”, un număr dedicat vinului și arhitecturii).
Foto credit: Gheorghe Marin, 1966-1967, Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.
“Emanuel Mârzanian (Manuc Bei) a avut o viață extrem de aventuroasă. Școlit la Rusciuk și la Iași, vorbea nu mai puțin de 12 limbi străine”
Dr. Narcis Dorin Ion, în volumul “București. În căutarea Micului Paris”: Emanuel Mârzanian (1769-20 iunie 1817) provenea din regiunea Ararat, Armenia, și a avut o viață extrem de aventuroasă. Școlit la Rusciuk și la Iași, vorbind nu mai puțin de 12 limbi străine. Manuc Bei a reușit nu numai să strângă o mare avere, dar și să întrețină relații politice bune, atât cu turcii, cât și cu rușii.
Pe când era negustor la Rușciuk, Manuc l-a sprijinit financiar pe Pașa Tersenichi-Oglu și, mai ales, pe urmașul său, Mustafa Pașa Bairactar, devenit în 1808 mare vizir. Ascensiunea politică a acestuia s-a repercutat pozitiv și asupra carierei lui Manuc, în același an negustorul armean fiind numit de sultanul Mustafa al IV-lea dragoman și, apoi, bei al Moldovei.
După căderea în dizgrație a lui Mustafa Pașa, pentru a nu urma aceeași soartă, Manuc-bei cere protecția rușilor care tocmai ocupaseră Țara Românească și le furnizează acestora informații despre armata turcă, fapt pentru care primește în 20 mai 1810 mulțumiri chiar din partea țarului Alexandru I, care îi conferă și titlul de Cavaler al Ordinului Sfântul Vladimir”. (“București. În căutarea Micului Paris”, Editura Vremea, 2024, paginile 145-147).
Sursa imaginii: Ludwig Angerer, fotografie de epocă, 1856, Apud Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.
O excepțională mărturie pentru cum arăta Hanul lui Manuc într-o zi de târg: “Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han”
Dr. Narcis Dorin Ion: Din 1860, ni s-a păstrat și cea mai frumoasă descriere, plastică și riguroasă în același timp, a Hanului lui Manuc, făcută de pictorul francez Auguste Lancelot, pe baza căreia ne putem face o imagine despre cum arăta un han bucureștean într-o zi de târg. Redăm in extenso această excepțională mărturie despre Hanul lui Manuc și despre moravurile din al XIX-lea veac.
Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima-i fizionomie, întunecată, din nenorocire, de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșiți în afară, sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn, ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.
Așa cum este el acum e locul de întâlnire al chirigiilor transilvăneni, al tolbașilor germani, al speculanților mărunți turci, bulgari și greci, al tuturor călătorilor cu bani puțini, precum și al meseriilor fără nume, cărora nu le place lumina zilei. Pe scara cea mare, prin lungile galerii, furnicau tipurile cele mai deosebite, costumele cele mai neasemănate. Galeriile, în care se deschid odăile hanului, servesc de loc de plimbare și de săli comune. Domnește acolo o nepăsare și o nesfială de cei dimprejur nemaipomenită. Sub ochii tuturor, toleranța nu e lauda nimănui, fiecare face ca la el acasă.
Din locul unde mă așezasem eu ca să-mi fac schițele, puteam să văd pe o bălană nemțoaică spălând rufe sdrențuite de prima necesitate, pe care copiii le așteptau, pe un bărbier ambulant răzând bărbi și cefe, pe o țigancă dansând înaintea unor turci cu chef, pe un comediant în tricou decolorat dând lecții unei maimuțe jerpelite. În același timp sdrăngăneala unei cobze, însoțind un glas melancolic și dulce, se auzea prin căscătura unei uși de la spatele meu, lăsată pe jumătate deschisă, iar din fundul unui coridor întunecos auzeam plânsul unui copil în fașă.
Hanul lui Manuc: “O framântare nesfârșită de birje, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nechează și azvârle cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri”
„Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume, tabără, depozit, târg, bursă, menajerie erau toate deodată; de-a lungul pereților coviltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți, în fund, în firide mari închise cu gratii, teancuri de piei proaspete, lână umedă, carne de bivol risipită peste tot, grămezi de paie și bălegar. În această învălmășeală, o framântare nesfârșită de birje, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nechează și azvârle cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri care grohaie de plăcere scormonind cu riturile pârâul lat de apă grasă care se scurge mereu din bucătărie. Această mișcare, acest zgomot nu tulbură nici o clipă pe turcii, pe românii, pe bulgarii, pe grecii care-și vedeau liniștiți de treburi, discutând, tocmindu-se sub prezidența ovreilor, care le schimbau pe loc banii, înarmați cu ochelari mari rotunzi, cu pietre de mehenghiu, cu balanțe.”
Saloanele “Marelui Hotel Dacia” au găzduit personalități de marcă ale istoriei moderne
Dr. Narcis Dorin Ion, în volumul “București. În căutarea Micului Paris”: Cu toată această lume pestriță, Hanul lui Manuc se poate mândri și cu vizita unor personalități, cum au fost generalii ruși Miloradovici, Bagration, Kamenski și Kutuzov sau diplomații turci care au negociat aici pacea de la București din 1812, prin care s-a încheiat războiul ruso-turc.
Hanul a fost cumpărat, în 1862, de Lambru Vasilescu, care îl repară și îi dă un nou nume-Hotel Dacia- redeschizându-l, modernizat, în 1874 sub titulatura de Marele Hotel Dacia care a continuat, într-un fel, tradiția Hanului lui Manuc, cele două saloane ale sale găzduind personalități de marcă ale istoriei moderne (cum ar fi generalul Gheorghe Magheru, care a murit aici, sau Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Octavian Goga care au ținut aici discursuri istorice cerând intrarea României în război de partea Antantei, baluri celebre de epocă (orchestra fiind condusă de Ludwig Wiest) ori spectacole de teatru, care făceau deliciul spectatorilor (aici a jucat Grigore Manolescu și Mihail Pascally). Restaurat cu grijă și talent de către arh. Constantin Joja, între anii 1967 și 1972, Hanul lui Manuc și-a recăpătat înfățișarea de odinioară și reprezintă azi unul din cele mai frumoase și pitorești locuri de popas ale Bucureștiului.
Manuc Bei se va refugia în Rusia cu întreaga sa familie și va cumpăra moșia Hâncești din Basarabia, unde va muri în mod dubios, la doar 48 de ani.
Foto credit: Gheorghe Marin, 1966-1967, Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.
Cu trecut de deținut politic, arh. Constantin Joja a condus lucrările de restaurare ale Hanului lui Manuc. În 1948 a fost condamnat pentru “uneltire contra ordinii sociale”
În 1953, deținutul politic arh. Constantin Joja (1908-1991) a condus pe șantier, în calitate de arhitect, echipele de meșteri stucatori care lucrau la refacerea Cazinoului din Constanța. Numele său, alături de 14 nume de muncitori stucatori, apare scris cu creionul pe o bucată de hârtie ruptă dintr-un sac de ciment. Impresionatul document a fost descoperit recent în tencuiala Cazinoului din Constanța.
Impresionatul document a fost descoperit recent în tencuiala Cazinoului din Constanța. Foto credit: Agerpres, captură dintr-un material video.
“Acest cazinou este lucrat de către deținuții politici din anul 1951 luna 31 decembrie, condusă de arhitectul Joja Constantin. Lăsăm acest bilet ca martor al mizeriei și suferinței noastre”.
În 1953, deținutul politic arh. Constantin Joja (1908-1991) a condus pe șantier, în calitate de arhitect, echipele de meșteri stucatori care lucrau la refacerea Cazinoului din Constanța. Foto credit: Fil. Constanța, pagina de facebook. Alături de Constantin Joja s-a aflat și arhitectul Ion Hristodulo.
În 16 august 1948, arh. Constantin Joja a fost condamnat de Tribunalul Militar București la trei ani de închisoare, pentru “uneltire contra ordinii sociale” și încarcerat la Aiud, apoi în lagărul de muncă de la Poarta Albă. A fost eliberat în 1953 și a avut contribuții esențiale la protejarea, restaurarea și valorificarea monumentelor istorice. Sub conducerea sa au fost reabilitate: Hanul lui Manuc, Hanul cu Tei, Crama Domnească de la Curtea Veche și Casa Melic.
Foto credit: Gheorghe Marin, 1966-1967, Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.
“Pe parcursul cercetărilor din anii ’60, realizate de Direcția Monumentelor Istorice la Hanul lui Manuc, a reieșit că imobilul ar fi înglobat mai multe corpuri de clădiri preexistente”
Arh. Silvia Costiuc, în Revista Arhitectura: Așa cum era de așteptat în zona Curtea Veche din București, sub actualul bulevard ar fi existat pivnițele unor prăvălii din secolele XVII-XIX pe terenul învecinat Pieței de Flori și, probabil, în tot perimetrul apropiat se aflau beciuri și pivnițe mai vechi. Pe parcursul cercetărilor din anii ’60, realizate de Direcția Monumentelor Istorice la hanul lui Manuc, a reieșit că ar fi înglobat mai multe corpuri de clădiri preexistente. Un posibil corp de gardă al Curții Vechi cu pivnițe pe latura de nord a hanului și o clădire anexă, în dreapta intrării, și un corp de gardă, în stânga intrării. Se pare că anterior clădirii anexă a Curții Domnești ar fi existat o altă clădire mai veche-din care s-au păstrat un pavaj din cărămidă și o grindă-talpă de lemn, înglobată în corpul hanului.
Foto credit: Gheorghe Marin, 1966-1967, Biblioraft 94-Hanul lui Manuc, Fototeca INP, Fond DMI, Arhiva INP.
Arh. Silvia Costiuc, în Revista Arhitectura: Cutremurul din 1838 a adus pagube mari, fiul lui Manuc a făcut reparații importante. Printre mărfurile care se aflau în acea perioadă în Han se menționează: lâna brută, mătăsuri, piatră acră, spirt, apă tare, boia de cărămidă, postavuri și altele, covoare și chilimuri, parfumuri de la Paris și Londra, ciocuri pentru rochii, etc. Hanul găzduia chiar și un birou de traduceri. De mare interes era și depozitul de ulei într-una din camerele dinspre Curtea Veche – avea cinci vase mari din lut, cu o capacitate de 2000 litri.
Hanul lui Manuc a fost reconstituit după gravuri, desene de epocă și vechi fotografii
Francezul Vaillant a scris în 1844 că, odată această clădire restaurată, ar putea fi una dintre cele mai interesante obiective din Capitală. Hanul ar avea influențe mediteraneene din litoralul oriental și meridional al Marii Negre aduse de meșteri armeni, Pe lângă două gravuri și un desen de epocă se păstra și o fotografie din anul 1856, realizată de Ludwig Angerer din incinta hanului în care se distinge cerdacul, arcele trilobate, ancadramentele intrărilor din structura, învelitoarea din olane, scările exterioare, baluștrii și altele.
Hanul lui Manuc după restaurare. Foto credit: Arhiva istorică Agerpres.
B365: Spuneați în articol că hanul lui Manuc, așa cum îl vedem astăzi, arăta diferit înainte de marile lucrări de reconstituire realizate în anii ’60.
Arh. Silvia Costiuc: În anii ’60, au existat mai multe abordări privind restaurarea Hanului lui Manuc, dar poziția care ar fi poate considerată cea mai valabilă și în anii 60, dar și azi a fost aceea de a conserva clădirea în forma în care a fost găsită. La exterior s-a păstrat o îmbrăcăminte eclectică și, la interior, o țesătură a fațadelor modernă de influență orientală, cu o verandă din sticlă și tâmplarie de lemn. Cu toate că aceste etape nu spun atât de mult povestea hanului, varianta la care restauratorii au adus clădirea a fost una reușită. Pentru acele decorații, din anii ’60, s-au folosit tehnici istorice de prelucrare a materialelor de construcție. Surprinzător, această abordare modernă de restaurare din anii ’60 a fost făcută de un profesor de la care nu m-aș fi așteptat să aibă o viziune atât de deschisă și atât de modernă. Ceilalți, care erau mai degrabă văzuți ca personalități din domeniul restaurării, au optat pentru varianta să zicem tradițională în restaurare. Arhitectul Constantin Joja își dorea să aducă clădirea la aspectul inițial, el milita pentru originile istorice mai vechi ale hanului, căuta și aprecia elementele stilului național, ale identității naționale, mai ales când era vorba despre primele semnale.
George Oprescu a fost un foarte mare cercetător, critic de artă, istoric și unul din cei care susțineau aducerea clădirii la varianta inițială. Lucrările de restaurare s-au făcut pe baza documentelor și a unor imagini de epocă destul de concludente. Pe parcursul lucrărilor au descoperit că imobilul nu a avut o gândire unitară, ci că a înglobat mai multe clădiri, trei se pare, care ar fi făcut parte din Curtea Veche și unele păstraseră chiar și decorațiile inițiale.
Hanul lui Manuc după restaurare. Foto credit: Arhiva istorică Agerpres.
“Din discuția cu proprietarul actual am aflat că specialiștii au considerat că e mai bine să facă acoperișul mai înalt”
B365: Ce s-a întâmplat cu hanul lui Manuc în perioada interbelică?
Arh. Silvia Costiuc: Nu a suferit modificări, avea aspectul pe care l-au găsit echipele de restauratori în anii ’60, exista încă din 1891, deși într-adevăr la interior se poate ca intervențiile să fie mai recente de 1874, se vede destul de bine că sunt dintr-o altă etapă. Ulterior, am aflat dintr-o discuție cu proprietarul hanului, Constantin Șerban Cantacuzino, că imobilul a fost în proprietatea uneia din bunicile sale, Cleopatra Băicoianu. Ea a avut mare grijă de actele familiei și le-a păstrat într-o ordine foarte bună. În felul acesta, familia a putut să recâștige hanul, în instanță, după 1989. Tot Constantin Șerban Cantacuzino îmi spunea că a fost ridicat prea mult acoperișul. Nu am găsit informația în documente, am înțeles din discuția cu proprietarul actual că specialiștii au considerat că e mai bine să facă acoperișul mai înalt. După anii ’70, în preajma hanului au apărut clădiri mai mari și astfel hanul a rămas mai bine marcat.
Imagine din timpul lucrărilor de restaurare. Foto credit: Muzeul Municipiului București.
B365: Hanul lui Manuc urma să fie demolat în urma sistematizării Dâmboviței?
Arh. Silvia Costiuc: Era una din variantele puse mult în discuție, norocul hanului a fost că în instituțiile de specialitate existau oameni care înțelegeau valoarea imobilelor istorice. Ei s-au opus și au apărut o serie de adrese și luări de poziție în favoarea păstrării clădirii
B365: Ce a reprezentat hanul lui Manuc pentru vechiul București?
Arh. Silvia Costiuc: Printre multe hanuri din București, cel al lui Manuc a devenit emblematic pentru că ocupa o suprafață foarte mare și era un loc destul de căutat. Bucureștiul a fost un punct de trecere între Orient și Occident și astfel de hanuri se găseau pe toată rutele comerciale pe care circulau căruțe cu mărfuri. Existau multe hanuri de felul acesta, multe erau mai mici, cum este Solacolu și Hanul cu Tei, probabil că erau preferate de călătorii care nu veneau căruțe, mă gândesc că veneau călare.Hanul lui Manucîși păstrase funcțiunea de hotel și a fost transformat în comunism și adus la imaginea de origine printr-o restaurare de calitate.
Imagine din timpul lucrărilor de restaurare. Foto credit: Muzeul Municipiului București.
“E important că în perioada regimului totalitar, în condițiile în care zona Unirii urma să treacă prin restructurări și demolări semnificative, specialiștii au reușit să păstreze hanul lui Manuc într-o formă coerentă”
Arh. Silvia Costiuc: În mediul francez, care a influențat mediul românesc și internațional, s-a concretizat abordarea care aducea monumentele într-o stare ipotetică inițială, pe baza unor studii și pe baza imaginației unor arhitecți consacrați. După al Doilea Război Mondial, în mediul restauratorilor s-a discutat foarte mult despre autenticitate și intervențiile de refacere ale unor monumente distruse în proporție mare, mai ales acolo unde nu existau documente suficiente. În cazul Hanului lui Manuc, probabil că abordarea cea mai modernă, propusă în anii 60, ar fi fost cea de menținere a decorațiilor eclectice nespecifice proiectului inițial, însă acesta nu era de o valoare atât de însemnată. Valoarea estetică a proiectului inițial, așa cum reieșea din imaginile-document era superioară imaginii de sfârșit de secol XIX, și astfel a fost recompusă o imagine similară cu cea inițială. E important că în perioada regimului totalitar, în condițiile în care zona Unirii urma să treacă prin restructurări și demolări semnificative realizate parțial, specialiștii din mai multe instituții, prin eforturi comune și probabil negocieri abile, au reușit să păstreze hanul lui Manuc într-o formă coerentă.
„Make Bucharest Great Again” vă spune povestea neștiută a clădirilor de patrimoniu din București sau vă prezintă proiecte de arhitectură inovatoare. Ce am mai scris se află aici:
Pe locul unde astăzi trec zilnic fără oprire oameni de la răsărit și până la apus (și chiar și invers în weekenduri) este greu de crezut, dar în Bucureștiul de acum multe decenii aici
Tinerii bucureșteni din vremuri apuse își petreceau timpul la Hanul lui Manuc, o clădire cu o istorie bogată. Pozele unice, de la 1970, surprind atmosfera Bucureștiului din acei ani și
Bucureștiul a crescut, s-a modernizat și a evoluat pe parcursul anilor și cu ajutorul unor comunități venite de pe meleaguri străine. Printre acestea merită să amintim comunitățile
