Cum a reușit un necunoscut dintr-o țară îndepărtată să devină omul-poveste dintr-un București cu trafic infernal

Acum câteva zile am „trădat” STB-ul și am mers pentru prima oară cu un BlackCab.
N-am câștigat la Loto: am participat la un eveniment, iar organizatorii le-au trimis invitaților mașini elegante, pentru a ajunge la locul faptei. Ceea n-au luat în calcul e că mie, cel puțin, mi-au furnizat un drum cu revelații.

Șoferul – înalt, subțire, cu fața prelungă – are, cel mai probabil, 30-35 de ani. Se scuză c-a întârziat, cu vorbe puține și accent străin. Îi răspund că-nțeleg: e una dintre orele cu trafic tembel în București. Omul zâmbește recunoscător și pornim la drum. Observ că pe inelarul de la mâna dreaptă are o bijuterie argintie, cu piatră mare, ovală, gri. La primul semafor prins pe roșu îi spun:
– Aveți un inel foarte frumos.
– Pardon?
– Your ring is very nice.
– Oh, my ring! Yes, thank you, it’s from my grandmother!
– So it has sentimental value…
– Yes, yes, would you like to see it?

N-așteaptă să-i spun „da” sau „nu” și-l scoate de pe deget. Dar, înainte să mi-l întindă, ia un șervețel din cutia de lângă scaunul lui și-l șterge tacticos. Abia atunci i se pare că s-ar cuveni să-l primesc.
Îl iau, îl observ cu atenție: piatra are niște inserții întunecate, ca niște imperfecțiuni care-i dau profunzime, și, în ciuda mărimii ei, inelul e foarte ușor. Poate că metalul nu e argint, cum am crezut privind de la distanță. Poate că nici piatra nu e semiprețioasă. Dar asta e mai puțin important: bărbatul poartă mândru un dar de la bunica lui.

Îl întreb de unde e. Din Iran. A venit acum 4 ani în România, i-a fost greu să-nvețe limba. Nici acum nu se descurcă grozav, e jenat că nu se pricepe mai bine și se bucură că vorbim în engleză. Româna i se pare, în continuare, tare grea. Îi răspund că asta e senzația cuiva venit de departe. Dar că, pentru francezi, italieni sau spanioli, cu care ne înrudim lingvistic, e simplu de-nvățat. Face ochii mari:
– Do you know French and Italian?!
Îi spun că mă descurc cu câte-un pic din fiecare. Chiar dacă le-aș fi vorbit impecabil, mi s-ar fi părut nepoliticos să-i flutur asta prin față. Îi erau de-ajuns actualele complexe.

Îl întreb dacă-i e bine în România. Îmi spune că e mulțumit: mare parte din familie e cu el, părinții și cele trei surori. Nu câștigă mult, dar e liniștit.
Îl întreb despre situația din Iran. Chipul lui zâmbitor devine serios. Îmi spune că, deși nu e război, lucrurile stau rău. Că oamenii de la putere le fac viața grea celor de-acolo.
Îi răspund că-i păcat că o țară în care, acum niște zeci de ani, se trăia atât de bine, o țară modernă și progresistă în care femeile aveau dreptul la fericire, a ajuns unde e azi.
– We lost a lot. We lost culture, we lost respect, we lost freedom…
Omul se posomorăște de-a binelea. Nu mai speră că lucrurile vor reveni la normalul de altădată. Nu vede nicio ieșire din situația sumbră de-acum. Nu mai crede că se va întoarce acolo.

Nu-mi vine-n cap cum să schimb altfel subiectul și-i spun:
– Ce se aude acolo, în surdină, sună a The Police…
– E chiar The Police!, se bucură omul. Vă place?
– Îmi place mult.
Abia atunci crește nivelul decibelilor, care, până-n clipa aia, s-ar fi putut încadra la „insesizabil”. Zâmbetul îi revine pe chip, iar eu m-apuc să lălăi piesă după piesă. O fac cât pot de încet: mi-e jenă să depășesc chiar eu nivelul discret stabilit „din oficiu”.
Petrecem mult timp blocați în trafic. Politețea îl obligă să le găsească scuze bucureștenilor:
– Tomorrow is Moș Nicolae! Usually, Thursday is not so crowdy…
Nu știe exact ce fel de Moș e ăsta. Îi povestesc că-i un sfânt, detaliez faza cu ghetuțele și cadourile sau nuiaua și-l binedispun de-a binelea.

Cursa asta de 39 de minute, în care am ascultat rock britanic, am învățat cum se spune „Mulțumesc” în farsi și-am vorbit cu un necunoscut despre obiceiuri românești păstrate și despre privilegii iraniene pierdute, a fost unul dintre cele mai calme episoade de care-am avut parte în ultimele săptămâni.

Ceva din seninătatea unui străin trecut prin multe și hotărât să răzbească s-a transferat și-asupra mea. Mi-a dat – fără să-și propună și fără să știe – speranța că aici va fi în continuare o țară de trăit. Mam’noon!

Sursa foto: Dreamstime