BAZAR

Cum a fost la Summer Well 2013: Festivalul ca o vacanță

Update Ziua 2: Dacă sâmbătă am cârtit că nu ne-au plăcut unii și alții, duminică a fost totul aproape perfect din punct de vedere al trupelor. Cum nu ne-am mai despărțit de gard, pentru a rămâne acolo până la Suede, am fost foarte fericiți că a avut cine să ne țină în priză, dar recunoaștem că azi, după două zile de stat cu capul în boxe, ne cam resimțim, motiv pentru care ne-am și mobilizat destul de greu să scriem două-trei rânduri.

Parcă și mai multă lume decât sâmbătă s-a strâns încă de la prima trupă, la cei trei frați de la The Family Rain. Ne-au plăcut, au sunat foarte bine, am dat din cap.

Spector nu doar că a sunat excelent, dar ne-a și dat pe spate cu umorul englezesc al lui Frederick: am aflat că festivalurile din Anglia sunt nașpa, nu se compară cu cele de la București, pentru că în Anglia e totul gri și oamenii se ucid între ei și se îngroapă în băltoace. Drăguț și outfitul. Am cântat și dansat cu toată lumea pe Chevy Thunder, Never Fade Away, Friday Night. Păcat că nu există și bis-uri la trupele de la Summer Well.

Everything Everything poate au început ceva mai șovăielnic, până și-a reglat Jonathan Higgs vocea (cu câteva alunecări pe lângă partitură), dar lucrurile s-au reglat repede. Ca și în alți ani, însă, am fi umblat la ordinea trupelor: poate i-am fi pus pe Spector în locul lor, mai târziu, pentru că au fost cu adevărat memorabili. 

Slavă Domnului, The Vaccines au fost la înălțimea reputației: după șocul de sâmbătă cu Glasvegas, ne temeam să nu pățim ceva asemănător. Nu, a fost perfect: If You Wanna, I Always Knew, Post Breakup Sex – am sărit, dansat și cântat cu ei și cu tot publicul.

Interesantă a fost schimbarea de generație din primele rânduri după ce s-au terminat The Vaccines: exit 20, enter 30. Muuulte fane pentru Brett Anderson! Și, pe bună dreptate: a sunat perfect, s-a mișcat perfect, arată excelent și le-a făcut și fericite coborând lângă gard, prilej pentru câteva zeci de fane, unele mai timide, altele mai puțin, să-l pipăie și să urle „este”!

Ne-a mai plăcut ceva: a băgat spaima în bodyguarzii de la gard când învârtea microfonul deasupra capului. Unul din burtoșii care și-a petrecut concertul flegmând pe jos s-a cam înverzit la față și s-a făcut mai mic să nu își ia un microfon în cap. 🙂 

Să vă spunem de melodii? Le știți. 🙂 A fost frumos.

Ziua 1 

Organizatorii au mutat scena la intrarea în zona de concerte, poate și pentru a evita situația de anul trecut, când scena a luat-o la vale după o zi de ploaie torențială, așa încât a doua zi de festival a fost anulată, din motive de siguranță.

A fost mult mai multă lume decât anul trecut, iar prima trupă care a cântat, Red Blood Shoes, a avut deja un public numeros și încălzit. Nu numai din cauza temperaturilor de care cei doi membri ai trupei s-au plâns, obișnuiți fiind cu ploaia, ci și pentru că Red Blood Shoes au sunat foaaarte bine. Poate un pic cam duri pe alocuri ca sound pentru festivalul acesta, dar nouă tocmai asta ne-a plăcut la ei. Plus, e incredibil cum doar doi oameni reușesc să sune atât de bine, cu baterie, bas, voci și nimic altceva. La ultima piesă, bateristul-vocalist al trupei a invitat pe scenă câteva fete din public, spre uimirea colegei sale de scenă, dar fetele au făcut o treabă foarte bună ca dansatoare de ocazie.  

Că tot veni vorba de public: Extrase parcă din serialul Girls, adolescentele din public ne-au arătat că nu au niciun fel de inhibiție în privința felului în care coordonează felul în care arată cu felul în care se îmbracă (cine a fost acolo știe că ne referim la câteva perechi de pantaloni foarte scurți și foarte mulați acolo unde poate nu era cazul), dar, bravo lor! important e că toată lumea s-a simțit bine.

Ca în fiecare an, publicul a fost relaxat și frumos, spre deosebire de bodyguarzii de la Shelter Security, care ne-au deranjat nu pentru că sunt burtoși și urâți (și așa sunt) – ci pentru că sunt mârlani. De la comentariile pe care le fac – i-am auzit spunând că oricum toate femeile de acolo sunt bete, până la modul în  care se comportă „în dispozitiv” – se ceartă între ei și își arată mușchii unul altuia, de îți vine să o iei la goană, în loc să îți inspire încredere. Nici colegele lor nu sunt mai breze: una dintre ele, la intrare, mi-a pipăit colega pe sâni, așa cum nu se face nicăieri în lumea asta, nici măcar la aeroport. Când colega mea a întrebat de ce procedează așa, răspunsul a fost pe măsura firmei de pază: „Dar ce, nu îți place?!”

Dar să revenim la lucrurile frumoase: ne-a plăcut și Eugene McGuinness, a sunat bine. Dar revelația serii a fost Michael Kiwanuka: a sunat excelent! Poate o revelație la fel de mare pentru noi cum a fost Alex Clare în urmă cu doi ani. Michael a reușit să convingă publicul cu muzica lui de suflet, cu un sound ce amintea de cântecele insulelor amestecate cu jazz, plus un tribut adus lui Hendrix. De-abia așteptăm să îi cumpărăm albumul!

Pentru noi a urmat o oarecare dezamăgire: Glasvegas, de care multă lume s-a bucurat că au fost anunțați în ultima clipă. Au avut probleme cu sunetul și oricât l-au alergat pe inginerul de sunet sau ce o fi fost băiatul acela roșcovan care le-a adus și berile la începutul concertului să umble la butoane și cabluri, problema nu a fost rezolvată complet până la sfârșit. Nu au reușit să transmită mare lucru pentru o bună parte din public, la gard, lângă mine, mulți verificându-și mesajele de pe telefon sau ceasul, din minut în minut. Spre sfârșit au reușit să mobilizeze un pic mai tare publicul, dar ne-au cam epuizat răbdarea. Sunt păreri personale, pe care ni le asumăm. Ca de obicei, probabil că au fost și persoane în public care au fost foarte încântate.   

După atâta epuizare, am decis să părăsim gardul înainte de capul de afiș, XX, și să dăm o tură prin parc. Am aflat astfel că apă nu mai exista de vânzare, nici plată, nici carbogazoază, iar Pepsi-ul se vindea cald. Great! Am rămas deci la „umbra” copacilor să îi ascultăm pe XX, încheind relaxat prima zi a celui mai relaxat festival de pe la noi. 


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button