Jumătate de zi la Urgențe, la Spitalul Universitar: „Nu leșina, că n-avem unde să te punem”

Mă trezesc dimineață cu fața foarte umflată, îmi dau seama că am o reacție alergică, așa că mă urc într-un taxi și merg la Spitalul Universitar. Intru în spital, mă duc la recepție, spun „bună ziua”, dar mă întâmpină o privire aspră. O deranjasem pe doamna de la recepție. Scria ceva. Mai aștept, iar după câteva minute, binevoiește să mă privească. „Bună ziua”, îi zic, „am fața umflată, probabil o reacție alergică”. „La triaj”, spune, în continuare nervoasă că am deranjat-o, și nici nu știu unde trebuie să mă duc.

Reușesc să depistez camera și mă duc la triaj – atât îmi mai trebuia, să recunosc în fața doamnei nervoase că nu știu unde este triajul. Mă așez la coadă. După vreo 20 de minute de așteptare, intră băiatul din fața mea. Era cu prietena lui și păreau foarte speriați. Aud din camera de la triaj niște râsete, apoi niște voci ridicate. Prietena întredeschide ușa și se uită cu coada ochiului înăuntru. Trag și eu cu ochiul și văd că băiatului i se ia tensiunea. În timpul acesta, le explică celor de la triaj că îi este rău, că nu se simte deloc bine, dar bărbații par că încearcă să-l convingă că nu este chiar așa. După alte câteva minute, iese din cameră.

Intru, iar bărbații vorbeau între ei. „Ce să spun, dom`le, murea acum te pomenești. Dacă face în fiecare primăvară alergia asta, unde să-l mai trimit acum? Vrei perfuzie, poftim, du-te și umflă-te (cu referire, probabil, la cortizonul din perfuzie, care se face atunci când ai alergii)„. Cu ce curaj mai spun acum că am și eu tot o reacție alergică? Le spun domnilor, încercând să destind atmosfera, că nu cred că mor, dar am fața foarte umflată. Îmi iau tensiunea, pulsul și mă triază fără prea multe comentarii – reacție alergică, urgență majoră de gradul 2.

Mă întorc la recepție, acum „triată„, cu buletinul în mână. Îmi face femeia fișa și-mi zici să mă duc la urgențe. Îndrăznesc acum s-o întreb unde mai exact și îmi spune cu tonul ridicat: „În fața și dreapta”.

Mă duc spre Urgențe. Aștept aici în jur de o oră. În sfârșit, îmi aud numele. Văd o doctoriță care mă aștepta, dau să intru, dar în timpul acesta ies mai mulți asistenți care împing o targă. Le fac loc, bineînțeles, iar doctorița se uită spre mine și observă asta. Dar merge grăbită în fața. Cel care m-a strigat este un pic mirat și strigă din nou. „Aici sunt!”, îi spun, agitată că nu mai puteam trece, iar doctorița mea pleca. Reușesc să intru, fug după doctoriță. Mă întreabă ce am, încerc să-i spun, dar nu ascultă. Îmi zice să mă grăbesc. Intrăm în camera URGENȚE MAJORE 2. Multă lume, toți „la grămadă”. Oameni care stăteau întinși pe targă, alții -chiar și două persoane – la picioarele lor. Se uită doctorița în jur și mă pune și pe mine să stau la picioarele unei doamne care stătea pe o targă, cu o perfuzie în mână. Mă așez, încerc să-i spun ce am. Îmi zice că a observat fața umflată. Mă întreabă ce am făcut, ce am mâncat, dau să răspund, dar doctorița mea pleacă. Revine după câteva momente. Cere aparatul de luat tensiunea de la un coleg, care-l dă peste pat, pe deasupra persoanelor bolnave. Mi-o măsoară, îmi ia pulsul, apoi dispare din nou.

„Sunteți complet pierdută, dezorientată”, aud o asistentă strigând nervoasă. „Să vă văd pe dumneavoastră la 84 de ani, bolnavă!„, spune o bătrână care stătea și ea pe un colț de targă. Vine doctorița mea la ea. O întreabă dacă are familie, bătrâna îi spune că ea este singură, nu are pe nimeni și vrea acasă. Doctorița a întrebat-o cum ajunge acasă, bătrâna îi spune că se duce singură, cum a venit și la spital. „Ce zi este azi, în ce an suntem?”, o întreabă doctorița. „E luni, suntem în 2014”, spune femeia. Doar că era vineri și suntem în 2015.

La un moment dat, vine o asistentă, cu o perfuzie în mână, așa că n-am mai putut fi atentă la discuția dintre cele două. Eu stăteam în continuare pe un colț de targă. O întreb dacă-mi face perfuzia acolo. Se uită mirată la mine și-mi zice: „Dar unde?”. Îi spun că aș prefera, totuși, pe un scaun, că mi se face rău. Pufnește și zice „Ei, ți se face rău. N-avem unde în altă parte.” Mă conformez, iar femeia îmi pune perfuzia și pleacă. Simt că totul se învârte cu mine, dar reușesc să mă întorc spre ea și să-i spun calmă: „Leșin…”. Vine lângă mine și-mi zice: „Deci să nu leșini, că nu am unde să te pun. Zi-mi tu unde să te pun. Respiră”. Respir, îi zic că nu funcționează și probabil cad pe ea. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat apoi, cert este că, probabil în câteva secunde, mă trezesc pe un pat, cu picioarele ridicate, deoarece la picioarele mele stă un alt om căruia îi ia pulsul doctorița mea. Asistenta se uită la mine, dar o strigă altcineva. „Stai, măi, că am leșinat fata asta”, spune. Mai stau câteva minute întinsă în pat. Vine un alt bărbat pe care nu au unde să-l pună. Încearcă să-i facă loc, dar nu găsesc niciunde. Fata de pe targa de lângă mine, care are și ea perfuzie, mult mai curajoasă decât am fost eu, îi zice că se ridică ea. Se ridică în fund și-l pun și pe bărbat lângă.

Doctorița vine la mine și mă întreaba dacă sunt mai bine. Amețită, îi zic că încerc să-mi revin. Îmi spune: „Hai, trebuie să-ți revii că vreau să te duc la dermatolog.” Mă mai lasă câteva minute în pat, după care mă pune să mă ridic. Cu perfuzia după mine, trebuie să merg la dermatolog. Eu țin perfuzia, ea îmi ține geanta. Pe hol, îmi dă și geanta în brațe. În timpul acesta îmi povestea despre bătrâna „complet dezorientată” de dinainte. „Nu știu ce să mă fac cu ea, mi-a lăsat-o o altă colegă pe cap!”, spune femeia. Cu perfuzia după mine, am coborât un etaj, cred, am luat-o pe câteva culoare și am ajuns la dermatolog. În timp ce mergeam, un asistent îi spune doctoriței: „Dar ce mai chinuiți fata asta!”. Doctorița râde.

„Am un produs nou pe care să-l testați pe pacienți”

Se întâlnește cu asistenta dermatologului, se pupă, se întreabă ce mai fac, apoi îi spune că are pe cineva care are nevoie de consultație. Țin să mai precizez o dată că aveam perfuzia după mine și fața foarte umflată, abia mi se vedeau ochii. În timpul acesta, perfuzia nu-și făcea niciun efect, nu curgea, deoarece țineam recipientul acela după gât. Asistenta îi spune: „Da, dar mai încolo puțin, că-i foarte aglomerat”. Doctorița o roagă să nu dureze mai mult de o oră. Sunt șocată. O oră? Cu perfuzia aia după mine, în fața ușii dermatologului? Dar nu se termină aici. Doctorița mă întreabă: „Știi unde să te întorci după, nu?”. Nu știam, normal, amețită cum eram, nu-mi aminteam deloc cum să ajung înapoi la urgențe. Îmi explică ea cum să ajung, îi spun că sper să reușesc, apoi pleacă.

În jur de 40 de minute am așteptat în fața ușii dermatologului. Intru în sfârșit în cabinet, mă pun pe scaun și încep să-i povestesc ce am mâncat și ce produse cosmetice am folosit. Îmi spune să stau puțin, că trebuie să-l sune pe băiatul ei. „Trebuia să plece într-o excursie, dar are un concurs la matematică și vreau să-l convingă să rămână acasă”, îmi povestește. Fiecare cu prioritățile lui, gândesc, și aștept să-l sune. Nu-i răspunde băiatul, așa că mă întreabă cum s-a întâmplat. Îmi spune că poate fi de la orice, începe să-mi scrie tratamentul și să-mi zică ce regim alimentar trebuie să am următoarele zile. În timp ce-mi spune, însă, asistenta o anunță că așteaptă și o femeie care vrea să-i prezinte un produs, așa că o cheamă și pe ea înăuntru. „Am un produs nou pe care să-l testați pe pacienți”, zice femeia și se așază pe scaun. Doctorița termină de scris tratamentul, eu mă ridic, îmi iau geanta, perfuzia și ies din cabinet.

Trebuie să mă întorc singură la urgențe. După ce mai întreb câteva asistente, reușesc să ajung. O văd pe doctorița care mă tratase înainte, mă duc la ea, mă pune din nou pe un colț de targă și pune pe cineva să-mi așeze perfuzia. Stau așa vreo 20 de minute, apoi vine și se uită la mine. Își dă seama că perfuzia nu era pusă bine, așa că nu-mi administrase nimic până atunci. O așază ea și pleacă.

În timpul acesta, vin câțiva asistenți de la SMURD, cu o femeie într-un scaun cu rotile. Pacienta se plânge că-i este rău, că nu poate să mai respire, că nu are aer. Doctorița care trebuie să se ocupe de ea se uită suspicios, nu pare deloc să o creadă pe femeie. O asistentă medicală de la SMURD încearcă să o convingă pe doctoriță să deschidă un geam, că-i este rău pacientei, și să o pună pe un scaun sau pe o targă a spitalului, pentru că ei trebuie să plece și femeia stă pe scaunul lor. Nimeni n-o băga în seamă. „Cum este posibil să nu aveți un scaun aici, pe care să stea femeia? Este scaunul nostru acesta, puneți-o vă rog pe un alt scaun!”, spune disperată asistenta, însă nimeni nu face nimic. În final, după vreo 15 minute în care femeia adusă cu ambulanța se plânge că îi este rău, doctorița îi ia tensiunea și o mută pe un scaun de la urgențe.

Aud o doctoriță care-i spune alteia: „Și cu tătăiță ăsta ce-i aici? A venit el din provincie să se trateze la București, ce-a zis, o fi mai bine la Capitală„. Mă uit să văd despre cine vorbesc: un bătrân care stătea pe o targă, cu niște plase de rafie lângă el.

O altă femeie vine cu asistenții SMURD. Doctorița o întreabă de ce a venit. Asistenta de pe ambulanța îi spune că era la medicul de familie și a sunat ambulanța. „De ce ați sunat, doamnă?„, o întreabă pe pacienta care avea mai bine de 80 de ani. „Tușesc tare„, răspunde femeia. „Acum ați început?”, spune doctorița. Bătrâna îi spune că tușește mai demult, iar doctorița îi dă replica, ironică: „Am înțeles, ați venit cu ambulanța pentru probleme vechi.”

Între timp, vine doctorița care m-a tratat cu un alt medic, pentru a-i prezenta cazul meu. Doctorița pe care n-o mai văzusem o întreabă ce mi-a dat și-i spune să-mi mai administreze ceva. Cea care m-a tratat murmură un „bine”. Mai trec câteva minute, mi se termină perfuzia, doctorița mi-o scoate, fără vreo intenție să-mi mai administreze ceva. Îmi dă fișa, tratamentul și mă pune să semnez, pe propria răspundere, că nu-s însărcinată, pentru că-mi administraseră medicamente care afectează sarcina. Semnez, dar realizez că nu m-a întrebat nimeni, până în acel moment, dacă sunt sau nu însărcinată.