Cum a fost la nuntă la Simona Halep (pamflet)
Adrian Teleșpan, contributor B365.ro
După ce a văzut că Însuși Preafericitul Patriah Daniel m-a invitat la ziua de naștere a domniei sale, vezi articol mai jos, Simona Halep, probabil dominată de orgoliu în acel moment, a decis să mă invite la nunta dumneaei.
Fac mai întâi o paranteză – cum e și firesc, pentru că tocmai am decis să cad pe gânduri în privința cuvântului preafericit. Ceva, când e prea, nu e bine. E prea mult. Mai mult decât era nevoie. Numai eu de câte ori nu am auzit: – Bă, e prea mică! – Păi e haiku, în pana mea! – Da, ce mă, tu ești înger să ai pene? – Mierlă. Ăsta a fost un dialog cu nimeni, niciodată. Dar eu l-am auzit de multe ori.
E de apreciat că pe pământul ăsta sunt oameni la un nivel atât de avansat, încât fericirea nu le-a mai fost suficientă, au plecat, efectiv intuitiv cred eu, în căutarea preafericirii și au găsit-o. Aia e. În fine, sper să ajungem toți preafericiți. Exagerat de fericiți. Fără scrupule de fericiți. – Scru ce? Asta a fost doar o întrebare formulată de o voce din capul meu. Nu i-a răspuns nimeni. – P@le, mă, p@le! – Aaaaaaaaaa. Unde? Uite că i-a răspuns.
Motivul pentru care am acceptat să merg la nuntă la Simona Halep
Deși nu o cunoșteam decât de la televizor pe pe atunci domnișoara Simona Halep, am răspuns pozitiv acestei invitații, mai ales că a fost pe locul I și, știți cum e, cine se aseamănă se adună și m-am gândit că poate ajung și eu pe locul I în WTA, ceea ce ar aduce o serie de avantaje mai multor persoane, inclusiv comunității LGBTQIA2S+ (lipsesc câteva litere din alfabet aici). Vă dați seama că, dacă aș fi primul bărbat care ar ajunge pe locul I în campionatul de tenis feminin, faptul că sunt homosexual ar pune într-o lumină pozitivă comunitatea din care fac parte.
Mă rog, singura Lumină pozitivă e aia de la Dumnezeu, iar, din câte am înțeles, aia nu pică pe noi. Ci chiar ne ocolește. Nu vreau să intru în polemici legate de discriminarea aceasta crasă pe care o face Dumnezeu cu Lumina Lui cu tot și toți sfinții care E ( – Rușine, Doamne! De ce m-ai mai făcut dacă nu mă iubești? – Nu Eu te-am făcut, diavolul. – Și pe el cine l-a făcut? – Tu.) Ăsta a fost un dialog între mine și Dumnezeu.
Marile secrete de la nunta Simonei
În fine, uite că mă luai cu altele. Pentru că sunt o fire foarte discretă, nu voi aduce vorba despre uluitoarele și șocantele evenimente care au avut loc în timpul nunții, mai ales că implică vedete despre care nu se va afla niciodată că au participat. Mă rog, cei care mai sunt în viață. Vreau să vă vorbesc, în schimb, despre meniu. Cel mai grațios meniu de nuntă care mi-a încăput mie în gură vreodată. Dacă exclud nunta de la Măciuca, județul Vâlcea, din 2003, dar nu s-ar cădea să vorbesc despre acel eveniment în acest articol, deși ar fi în folosul oralității scriiturii mele.
Aperitiv pe pat de orgasm
Primele miresme care s-au încolăcit, tendențioase ca șerpii Dobrogei, în nările oaspeților au fost, cum era și firesc cele ale aperitivului. Plăcinte machedonești cu umplutură de back court servite cu lapte bătut prin forehand. Ce să vă spun, lumea ofta și gemea atât de puternic cu gura plină, că preț de o clipă am crezut că sunt la o orgie cu băieții mei în tinerețe.
Era un delir, singura dilemă a nuntașilor fiind că nu știau dacă să tot bage în gura sau să aplaude. Unii au decis să mănânce direct cu fața din farfurie și își foloseau mâinile pentru aplauze. Degeaba au încercat Simona și apropiații ei să îi mai domolească, n-a avut cu cine. Am spus să îi domolească, nu să ne domolească, pentru că eu am mâncat foarte frumos. Mai mult am pigulit așa, ca o mierlă, v-am zis.
A râde ca prostul la scoică
Meniul, de o eleganță pe care nu am văzut-o la mulți dintre participanți în timpul aperitivului, noroc cu mine, a continuat cu scoici Saint Jacques cu trei tipuri de voleu. Râsul lumii a fost aici, vă dați seama, pentru că voleul, cum e și firesc, nu stătea în farfurii să îl prinzi tu cum vrea ochii tăi. Nu. Imaginați-vă trei sute de oameni care încearcă să prindă cu gura baloane de săpun. Am înnebunit. Efectiv. Am avut impresia că voleurile mă evitau că știau că sunt sărac. Ideea care era.
Să ții scoica în gură și apoi să încerci să prinzi și voleul, ca să se combine gusturile. Dar merita, credeți-mă. Când prindeai câte un voleu din ăla pe papila potrivită era ca și cum ți-ar fi plâns Dumnezeu în gură. Explozie. I-am văzut pe unii care au capturat câteva voleuri, pesemne să ducă și la rude. La cât de bune erau nu poți să îi judeci.
Biscuitul fără egal
Desfrâul culinar a continuat cu tartar de ton cu biscuiți de miso fierți în unt de tie break. Spun desfrâu pentru că eu m-am excitat sexual datorită mâncării. Nuntașii au crezut că eu nu mă ridicam pentru că nu le știam dansurile lor machedonești. Dar nu de asta nu mă ridicam. În timp ce-mi trimiteam gura în Rai de câte ori gustam din felul ăsta de mâncare, am realizat că eu, de fapt, mănânc răbdare pe pâine. Să fierbi un biscuite în unt de tie break durează între patru și cinci săptămâni, iar biscuitele, prin iscusința celui care îl fierbe, trebuie să câștige lupta cu untul. Adică să tragă suficient unt cât să se topească în gură, dar nu prea mult ca să nu se rupă. Untul ar vrea să rupă biscuitele, vă dați seama, ca să câștige el. Uite, dacă vreți și un detaliu mai picant, un singur biscuite din ăsta costa 82 de euro. Riscul la acest fel de mâncare e oftica tonului, pentru că, oricât de nobil și rafinat ar fi acest pește, el pică în derizoriu în prezența biscuitului. Tonul, când e ofticos, își pierde textura delicată. De asta, un bucătar bun trebuie să îi explice tonului ce echipă minunată face cu biscuitele. Aici i-a explicat.
Fiecare caracatiță pe limba altcuiva piere
Până în acest moment, meniul a fost excelent, din acest punct însă, lumea și-a pierdut simțul rațiunii. Caracatiță pe pat de revere. Oamenii chirăiau efectiv. Ăsta e printre cele mai scumpe feluri de mâncare din lume, pentru că tentaculul e readus la viață de reverele alea “împuțite” și se înfășoară în jurul cotorului limbii ca să simți gustul cât de mult timp vrei tu. Vă dați seama că m-am mozolit cu caracatița aia pe interior, încât i-am simțit șocul când, în loc să ne logodim, am înghițit-o. Eu m-aș fi logodit cu ea, dar n-am vrut să atrag tot atenția asupra mea la nunta Simonei. Simona nu merita așa ceva. Era momentul ei.
Suspinul sarmalei
Ce a urmat a fost măcel. Sarmale de backspin în foii de rally. Nuntașii jeleau mâncarea pe care urmau să o mănânce. Foile de rally, că poate unii nu știați, sunt cele mai fragede ca urmare a bătăii repetitive și foarte rapide. Practic, aveai impresia că sărmăluță ți se cățăra pe față, ți se agăța de buză și te rugă să o primești să se topească în tine. Bă, lumea jelea, repet, iar lacrimile, ajunse în farfurie, frăgezeau sarmalele și mai tare. Gustul și textura erau atât de impecabile că sarmalele prindeau viață doar ca să se jertfească în gura ta. Mulți nuntași au dat de pomană pentru sarmalele ucise astfel. Ca să îi mai scoată din tristețe pe nuntași a cântat Shakira. Câte muie și-a luat. Nimeni n-are nevoie să vadă burice când suferă. E de înțeles.
Sărută-mă de la distanță
Ultimul fel de mâncare a fost friptură de lob de Argentina cu piure de ași și a fost asul din mâneca Simonei. Invitații trebuiau să facă perechi, doi câte doi, prin tragere la sorți, dar nu cu persoana cu care veniseră. Eu am nimerit cu o doamnă de 88 ani și 1,53 metri, Zdrenți Kiabur, care mi-a zis din prima secundă că ea își imaginează cum se urcă pe un cal și omoară pe toată lumea ca să poată să adoarmă. I-am pasat o cutie de Stilnox și i-am sugerat să înlocuiască calul cu o zebră pentru a mai îndulci imaginea. A acceptat. Așa. Deci friptura de lob se mănâncă în felul următor. Unul dintre cei doi coechipieri taie o bucată, o bagă în gura, o mestecă de două ori și apoi o trimite cu boltă în gura coechipierului. Ăla o mesteca și el de două ori și tot așa, până se termină. Se mai numește și friptura sărutului. Îmi arunca aia mică niște priviri, nu mai zic nimic. Bine că n-avea cal.
Cam ăsta a fost meniul. Digestia mi-a fost o simfonie și fiecare pârț tras apoi, timp de vreo 20 de ore, a fost o melodie cerească și, ca semn de recunoștință pentru această experiență unică, am un mesaj pentru Simona, că n-am apucat să i-l spun acolo, că n-am mai scapat de Zdrenți.
Dragă doamnă, vă doresc multă liniște alături de soțul dumneavoastră. Să vă cânte sufletul la fluierul fericirii, iar mâna să vă cânte la rachetă. Să aveți grijă să vă înțelegeți pe cât de des pe atât de mereu. Să râdeți cât mai mult împreună. Să vă luați la mișto știind cât de mișto sunteți! Să vă aduceți cel puțin la fel de multă bucurie unul altuia cât ați adus dumneavostră poporului român prin victoriile obținute până acum și să aveți o căsnicie la fel de elegantă ca sportul pe care îl practicați.
Și, sper că, în eventualitatea în care veți citi acest text, să mă țineți minte și să mă invitați la următoarea nuntă! Dar nu cred că va fi cazul! Am înțeles că domnul a mai fost căsătorit de două ori, deci se pricepe. Multă sănătate vă doresc, iar pe final aș vrea să vă comunic poate cel mai frumos lucru pe care l-am învățat eu, în viață, până acum: Că Dumnezeu se uită la noi și când noi nu ne uităm la el! Casă de piatră cu ferestre mari, să se vadă cerul!
Atât. Doamne ajută! Pup. Addy
Nota B365.ro Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
În altă ordine de idei, noi avem multe noroace cu Teleșpan. Primul e că există în viața noastră de site și de oameni, al doilea e, de exemplu, că își poate imagina cu atâta ușurință că merge la evenimente importante, apoi ne povestește cum a fost. Plus altele, gen:
Cele mai noi articole
