Cum a fost la concertul Shelter Security de la Bob Dylan

de:
26 iun. 2014
0 Afișari
Cum a fost la concertul Shelter Security de la Bob Dylan

Aşteptam concertul Bob Dylan mai mult decât îl aşteptam pe Moş Crăciun la 8 ani. Când a intrat pe scenă, am lăcrimat ca cel mai mare fan în viaţă. De-asta am plecat probabil atât de dezamăgită după ce s-a terminat concertul lui de ieri de la Sala Palatului.

L-am iertat că a cântat toate piesele diferit faţă de variantele originale, chiar dacă nu mă aşteptam să facă asta şi la Blowing in the Wind şi la celelalte piese de căpătâi. L-am iertat şi că nu s-a adresat deloc publicului, nici măcar cu un „Hello Budapest” la început sau un „Goodbye” la final. L-aş fi iertat, poate, şi pentru că, după ultima piesă, a lăsat publicul în delir, în picioare, fără să se întoarcă cu încă o piesă sau măcar cu un „Thank You” de final. L-aş fi iertat, dacă nu ne-ar fi lăsat lipiţi de scenă, aplaudându-i, până la urmă, pe băieţii care au intrat instant să strângă instrumentele, la nici un minut după ce Dylan a terminat piesa. Înainte de ultimele două melodii, a părăsit, într-adevăr scena, ca să se întoarcă la aplauzele publicului, dar piesele astea erau oricum pe Set List-ul concertului, oricine a verificat înainte ştie că nu s-a întors datorită publicului, ci pentru că piesele erau programate.

Nu mă-nţelegeţi greşit, am lăcrimat un pic şi pe What good am I?, şi pe Simple Twist of Fate, şi pe încă vreo două melodii, deci n-aş zice că n-a fost un concert emoţionant. Dar predominantă a fost starea de nervi cauzată de paznicii de la Shelter Security, care săreau de pe scaune de fiecare dată când vedeau un bliţ de telefon în sală. 

Ştiam că nu avem voie să aducem aparate profesioniste de fotografiat- scria şi pe afiş că n-ai voie să intri cu ele. Ni s-a spus, înainte de concert, că suntem rugaţi să nu facem fotografii cu telefonul „ca să ne bucurăm de experienţa în sine, nu prin ecranul telefonului”, dar nu ni s-a spus „nu faceţi poze cu telefonul că o să trimitem paza pe voi cu gesturi ameninţătoare şi să plimbe lanterna pe tot rândul, să vă identifice ca pe cei mai periculoşi infractori”. Ce-i drept, nici sala n-a fost prea ascultătoare. Deşi erau paznici peste tot şi s-au luat, din primele minute, de oamenii cu telefonul ridicat spre scenă, a continuat, pe tot parcusul concertului, un dans între noi şi Shelter Security. Cum pleca paznicul în spate, să strige la „infractori”, alţi doi din faţă încercau să facă poze. Erau deranjante şi bliţurile telefoanelor, da, dar mai tare atrăgea atenţia paznicul care speria tot rândul cu semnul „Te dau afară” şi care se întorcea spre locul lui mormâind în barbă câte un „Băga-mi-aş … „. Doar cel din faţa mea s-a ridicat de cel puţin 20 de ori să strige la fotografii amatori. Or fi avut ordine stricte de la Dylan, care n-o dori imagini de la concertul lui pe internet (ce-i drept, concertul nu a avut nici măcar un fotograf oficial; nimeni n-a făcut fotografii). Poate în spatele sălii n-o fi fost la fel de obsedaţi cu opritul fotografiatului, dar, având în vedere aranjamentul de lumini de pe scenă, nimeni, nici măcar cei din primul rând, n-ar fi plecat de acolo cu o fotografie neblurată, făcută cu telefonul. Nici nu mi-a trecut prin cap să încerc să fac o fotografie, dată fiind situaţia, dar tot mă speriam de fiecare dată când îi aborda pe cei de lângă mine sau din spatele meu.

„I love you pretty baby
You’re the only love I’ve ever known/ Opreşte-l, bă, opreşte-l!”

În ultimele secunde ale piesei de final, s-a întâmplat ceva în primul rând- cineva continua să facă fotografii, în ciuda avertismentelor paznicilor, probabil. Aşa că s-au strâns vreo cinci matahale de la pază, în picioare, blocând vederea oamenilor şi atragând atenţia întregii săli. Ultima imagine pe care o am de la concert e cu ei gesticulând nervos şi câteva secunde cu Dylan şi trupa în picioare, înainte să părăsească scena. Deşi stăteam la 6 metri de Dylan, tot pe paznici i-am văzut mai bine.

Cu toate că, după cum am zis, Dylan n-a interacţionat cu publicul, se vedea, pe alocuri, că se bucură că e pe scenă. Şi noi îl iubim chiar dacă el nu ne iubeşte. Câteva zâmbete largi în timp ce cânta, câteva secunde de cântat cu ochii închişi şi nişte priviri complice cu instrumentiştii… chiar dacă nu-i pasă de cei în faţa cărora cântă, e suficient că o face cu drag. Oricum, nu-i el genul să zică „Mânuţele sus”. It ain’t me you’re lookin’ for, babe. Nici nu l-am iubi atât dacă ar fi aşa. În ceea ce priveşte nemulţumirea legată de faptul că a interpretat toate piesele diferit de varianta originală, ştiam că face asta şi probabil nu toţi fanii lui cred că piesele lui sunt perfecte doar cu muzicuţa şi chitara. Dar faptul că a lăsat paza de la Shelter Security să facă spectacol în halul ăsta (din nou, nu ştiu dacă au făcut-o la ordinele lui, dar mă îndoiesc că n-ar fi fost potoliţi de staff-ul lui, dacă n-ar fi aşa).

Am auzit multe comentarii şi nemulţumiri la ieşirea din sală, însă toate aveau câte un „dar” după. Dar e Dylan.

Times Are A-Changin’ from James Miller on Vimeo.

Cookies