Cu trenul de la București la Pitești în trenul care ba fierbe, ba se inundă. Între timp, călătorii clocotesc

Există ceva profund romantic în mersul cu trenul, care nu se compară cu nici un alt mijloc de transport. Preț de câteva ore, vagonul se transformă într-o casă temporară, unde locuiești împreună cu zeci de oameni pe care nu îi cunoști, însă în viețile cărora intri, chiar și puțin, și trăiești o perioadă scurtă în intimitatea lor – afli ce rudă le-a murit, dacă se bucură sau nu de acest eveniment, descoperi părerea lor despre domnul Iohannis, despre veceuri, despre inflație, despre dragoste, câini, Instagram, bătrânețe, viața la țară și despre unde crede fiecare că merge lumea asta. După ce terminați de vorbit, vă uitați pe același geam la satele care trec, la boscheții colorați de toamnă, la câini legați cu lanțuri de un metru, la case cu geamuri albastre de lemn, la diminețile altor oameni, apoi deschideți cartea pe care ați luat-o pentru drum.

Sunt puține lucruri care îmi plac mai mult decât mersul cu trenul și am fost o fană înflăcărată a CFR Călători de când eram mică. Însă de duminica trecută dragostea mea a fost umbrită. În ciuda pasiunii mele, nu mai fusesem cu trenul de vreun an (din motive de mașină & comoditate), însă weekendul trecut am hotărat să fac drumul București-Pitești cu trenul, localitatea mea de baștină, pentru a-mi vizita rudele.

Planul suna superb: mă trezesc dimineața, beau cafeaua, mă îmbrac de toamnă însorită (respectiv în straturi, cum știu toate fetele), mă duc cu 30 de minute mai devreme la Gara de Nord, ca să am timp să îmi iau bilet, să țipe doamna de la ghișeu la mine, să achiziționez un produs de patiserie pe care să îl savurez pe bancă, uitându-mă la trenuri, la oameni și imaginându-mi poveștile lor, viețile lor, unde se duc, cine îi așteaptă acolo, dacă sunt triști, dacă sunt îndrăgostiți, dacă le e foame, dacă le e dor de cineva, toate în timp ce am firimituri de merdenea pe bluză.

La ora 11:20, trenul Intercity, model Săgeata Albastră, mândria patriei atunci când au fost cumpărate, a sosit în Gara de Nord, anunțat cu semnalul sonor atât de cunoscut, dar și de vocea doamnei din difuzor. M-am urcat cuminte, am ocupat locul, am dat primul strat de haine jos și m-am instalat confortabil să citesc Studii despre iubire – Jose Ortega Y Gasset, o carte pe care n-am mai citit-o din facultate și care părea ideală pentru tren. Domnul de lângă mine, venit din Germania și nedormit de o noapte din cauza avionului, îmi oferă cavalerește locul de la geam, pe care îl accept bucuroasă.

În spatele meu se așază o studentă cu trei trollere cât Casa Poporului și un păr brunet superb, care urmează să schimbe la Pitești cu trenul de Potcoava. Lângă ea, un băiat cu un cățel vesel și prietenos, pe care îl mângaie toți călătorii.

Mă fac comodă lângă geam, trenul pornește, deschid cartea și încep să citesc.

Lectura îmi este întreruptă în primele secunde de o simfonie de tik tok-uri.

Ce uitasem complet, fiindcă această problemă nu exista acum câțiva ani, era că acum toată lumea are smartphone-uri pe care le folosesc ca să se uite la filmulețe pe difuzor. Jumătate din vagon era o orchestră de video-uri și reels diverse și nimeni nu părea că urmează să își pună căștile. Îmi iau o notiță mentală că, probabil, există o derogare în normele de conduită în transportul în comun care spune ‘nu e frumos să asculți muzică fără căști, dar puteți lăsa tik tok-ul să zbiere la difuzor FĂRĂ PROBLEME’, îmi pun Nightwish în căști și reîncep lectura.

Drumul către Pitești durează, teoretic, două ore. La o oră de la pornire, în preajma Găeștiului, toată lumea era transpirată fleașcă – ventilația nu funcționa, geamurile erau blocate, nu le puteam deschide, conductorul era de negăsit. Brusc, pornesc alarmele NI-NO-BIP-BIP-UEAUEAUEA, trenul oprește, începe să țâșnească apă de undeva, apare conductorul urlând prin stația de transmisie, pesemne la colegii lui  – AM NEVOIE DE APĂ, ADUCEȚI APĂ, ALTFEL ÎL LAS AICI.

Îngrijorați de perspectiva de a rămâne la Găești, un oraș despre care nimeni nu știe nimic decât că aici se fac frigidere, dar și de balta imensă care se contura pe podeaua trenului, călătorii încep să se precipite.

– Îl mai vedeți pe undeva pe conductor să îl întrebați ce se întâmplă și să ne dea cheia măcar să deblocăm geamurile?, îl întreb gâfaind de cald pe domnul din Germania.

– Dar mergeți dumneavoastră, mai bine, că sunteți blondă!!! îmi răspunde el, neobservând că din cauza unui accident nefericit la coafor am în cap o nuanță hamsterie, nicidecum blond, care nu ar avea efectul scontat la bărbați.

Din gară de la Găești, apar în mers alert niște oameni cu sticle pet de 5 L și 2L pline cu apă. La panoul unde trebuia pusă apa (”pesemne se încing radiatoarele”, au spus bărbații), se materializează și un domn cu mustață, numit Șef De Tren, care adoptă poziția universală care înseamnă ’treaba e f***tă’ – mâinile în șold). Se varsă bidoanele cu apă unde era necesară, iar trenul se repornește cu 18km / oră.

De la lipsă de oxigen și exces de căldură, unei femei i se face rău. Șeful de tren, rugat aproape în lacrimi să deschidă geamurile că ne sufocăm în propriul dioxid de carbon, prin bunăvoința imensă a sufletului său, deblochează cu cheia două geamuri.

Îl rugăm să le mai deschidă și pe celelalte, fiind 4 în total în zona noastră, noi fiind zeci.

CE, NU VĂ AJUNGE?!?!? NU VEDEȚI CĂ AVEM PROBLEME MAI MARI?!?! ne-a întrebat el iritat, cu atitudinea stăpânului absolut al trenului și al tuturor oamenilor din el, pe care nu doar că nu dă doi bani, dar s-ar bucura să îi vadă sufocați ca să nu-l mai deranjeze nimeni. 

– Zici că i-a luat mă-sa tren, glumește cineva. Dar nu râde nimeni, ca să nu consumăm prea mult O2.

Trenul mai parcurge vreo 10 km, pornesc din nou alarmele NI-NO-BIP-BIP, balta se mărește, trenul se oprește. Cineva aduce o sticlă mică de Dorna, în speranța că va ajuta. După jumătate de oră în câmp, miraculos, pornim din nou. 

Domnul din Germania spune că în Germania nu e așa. Un student cu ochelari îi explică că – LOL –  asta nu e nimic, o dată au stat 5 ore în câmp. Se oftează. Bruneta care avea legătură cu Potcoava este anunțată că a pierdut trenul și că trebuie să îl ia pe cel de seara, însă nu se știe dacă îl va prinde.

Când este întrebat ‘de ce nu ne zice nimeni ce se întamplă’, conductorul răspunde ‘DACĂ VREȚI, ÎL DAU DEFECT ȘI ÎL LAS AICI.’ Suntem cu toții niște cartofi în acest mare sac de cartofi în care conductorul și șeful de tren sunt moșieri.

În gară la Leordeni, tâșnesc 10 oameni din clădire cu sticle de apă. Se bagă apa în tren, se face refill, vine Poliția Locală ca să râdă de cum a ajuns țara asta. Pornim spre Pitești cu alți 18 km/h și opriri dese. O parte din călători cedează nervos, se dau jos și o iau, la propriu, prin porumb.

După 5 ore de călătorie, ajungem la gară în Pitești, cu un peron plin de oameni spumegând.

Aș vrea să spun că nu o să mai merg cu trenul, dar iubesc trenurile prea mult, iar speranța mea că poate, totuși, în țara noastră drăguță, politicienii nu vor mai fura sau măcar vom ieși în stradă dacă îi mai vedem că fură, ca să lase bani și pentru CFR. Să repare trenurile sau să ia unele noi.

Pentru că dacă am merge mai mulți cu trenul, ne-ar și pupa și doamna Ursula pe frunte că nu ne mai dăm cu mașinile aiurea pe aici prin țară, nu?

Nota B365.ro: Și, când mergem cu trenul în care să ne placă să fim, mai citim. Oana, desigur:

• Ce să poarte bărbații pe sub blugi la iarnă, ce pot face femeile ca să nu le mai fie frig, dar și de ce e cât de cât OK în București
• Ștrampii doamnei Iohannis pe acest frig din Capitală
• S-a aflat! Planul machiavelic al lui Nicușor Dan pentru femeile din București