Cu ce ar putea pleca oamenii de la înmormântarea domnului Mircea Lucescu

Una dintre calitățile mele după care tânjesc cel mai mult atunci când o pierd este decența. Din acest motiv îmi e foarte ușor să îi admir pe oamenii care o păstrează mult mai des decât mine. Am câțiva prieteni în această categorie și îmi face o deosebită plăcere să petrec timp cu ei. Inclusiv unul dintre bunicii mei și-a păstrat această virtute pe tot parcursul vieții. Nici măcar după ce a orbit nu s-a supărat pe Dumnezeu sau pe viață.

Am și câteva personalități a căror decență o apreciez de la distanță de ani de zile, fie că ele mai sunt sau nu cu noi. Regina Ana, Audrey Hepburn, Sir Ian McKellen, deși dumnealui e mai slobod la gură, dar asta nu-i știrbește nici câtuși de puțin din bunăcuviință, Dame Maggie Smith sau Keanu Reeves. Și domnul Mircea Lucescu se regăsește în această categorie.

În 2004, după ce am fost dat afară de la Pro TV, prima și singura propunere de angajare a venit de la Realitatea TV unde aveau nevoie de un producător de noapte la sport. Eu m-am dus, m-am întâlnit cu dumnealor, am văzut ce poziție îmi oferă și le-am spus că nu prea mi se potrivește, pentru că nu mă pricep la fotbal. Mi s-a spus că nu e nicio problemă, că voi învăța din mers și totul va fi bine. După doi ani, am fost dat afară pe motiv că nu mă pricep la fotbal. Nu m-am supărat.

De-a lungul acestei perioade, am scris și montat sute de știri, cele mai multe din fotbal. Am ascultat mii de declarații ale unor jucători sau antrenori. Și mi-am dat seama că, dintre toți aceștia, câțiva se remarcau prin coerență și decență. Nici Răzvan Lucescu nu era departe de această descriere, dar cei doi care pe care îmi făcea cel mai mult plăcere să-i ascult erau domnul Cristian Chivu și domnul Mircea Lucescu.

Domnul Chivu a avut mereu o bunătate din asta intrinsecă, nu vorbea urât de nimeni, își vedea de treaba dumnealui, judeca de cele mai multe ori foarte obiectiv, după care se ducea liniștit acasă, sper eu. Mă liniștea să-l văd și să-l ascult.

Domnul Lucescu, însă, venea cu ceva excepțional. Se prezenta în fața camerelor de luat vederi și făcea declarații care îmbogățeau foarte mult vocabularul interviurilor acordate după meciurile de fotbal. Domnul Lucescu chiar știa foarte multe cuvinte. Chiar dacă nu profesa în țară în perioada respectivă, fiind român, știrile cu performanțele dumnealui de la Șahtior Donețk apăreau des în jurnalele de sport.

Am citit în urmă cu ceva timp un interviu pe care domnul Lucescu l-a acordat revistei Formula AS, de unde am aflat rădăcinile acestui vocabular. Dumnealui spunea acolo, cu o modestie deosebită, că a avut șansa extraordinară de a-l pasiona lectura și că a învățat să citească pe la 4 sau 5 ani, alături de tatăl său care, analfabet fiind, a fost obligat de regimul comunist să învețe să scrie și să citească. Și de atunci a citit încontinuu, inclusiv în drumurile pe care le făcea cu tramvaiul prin București spre antrenamente.

E Săptămâna Mare și se spune că cei care pleacă dintre noi în aceste 7 zile ajung direct în Rai. Nu cred că domnul Lucescu avea nevoie să plece în perioada asta importantă pentru creștinism ca să ajungă Acolo. 

În același interviu pe care l-am menționat mai devreme, domnul Mircea Lucescu zicea că felul cel mai ușor prin care omul se poate apropia de Dumnezeu e practicând omenia. Iar asta o spunea un om care, atunci când era copil, era nevoit să-și aștepte rândul să folosească tenișii cu care se juca fotbal, în cartierul copilăriei dumnealui, Apărătorii Patriei, pentru că erau doar două perechi la cinci frați. Mie se par frumoase poveștile în care lipsurile nu-L îndepărtează pe Dumnezeu de noi.

Și cu asta mi-ar plăcea să plece oamenii de la înmormântarea domnului Lucescu. Sau, altfel spus, și pentru cei care nu vor participa, în felul acesta ar fi frumos să ne luăm la revedere de la dumnealui. Cu omenia de mână. Pentru că nu ne-ar strica, nu doar în Săptămâna Mare, ci în general, să fim oameni mai zilnic și să practicăm mai des decența între noi. Am zis la revedere, pentru că pe mine, personal, decența nu mă lasă să cred în adio. Sărbători minunate ne doresc. Doamne ajută și Doamne ferește până când decența nu ne mai ocolește. Adișorul Omenorul.

Sursa foto Mircea Lucescu: Dreamstime