M-am dat la ecologismul cu pedale. Ce obstacole neprevăzute mi-au răsărit în cale

Spre ruşinea mea, când eram mică nu am reuşit să învăţ să merg cu bicicleta. Cădeam la fiecare curbă, poate şi bicicleta de căpătat de la un verişor mai mare plecat din ţară să fi fost de vină, că nu se mula pe dimensiunile mele, nu ştiu exact…Cert e că a trebuit să ajung la o vârstă frumoasă, dar la care premierele ar trebui să fie din ce în ce mai puţine, pentru a reuşi să mă ţin cum trebuie pe două roţi. Și asta, cu unele amendamente: de exemplu, la urcarea pe trotuar nu-mi iese decât perpendicular, altfel reuşesc să mă julesc şi pe mine (mai ales că un anumit tip de cochetărie stupidă mă împiedică să port cotiere, genunchiere şi mănuşi, de cască nu mai spun), şi pe biata bicicletă.

Mi-am luat însă inima în dinţi, mi-am lăsat tocurile acasă, şi m-am dedat la ecologia cu pedale. M-a îndemnat şi pista de biciclete care străbate cam 80% din traseul de acasă spre birou, norocul fiind ca distanţa să nici nu fie una foarte mare. E adevărat, am testat mai întâi traseul într-un week-end, când aglomeraţia din jurul parcului şi neatenţia unei domnişoare îndrăgostite care nu voia să-i dea drumul mâinii iubitului a condus la un mic incident pe banda de biciclişti, terminat, în ciuda clopoţelului meu care suna ca bezmeticul, cu urme de roată pe pantalonii domnişoarei şi cu onoarea mea de biciclist nereperată după înjurăturile iubitului ei. M-a încurajat însă ideea că în timpul săptămânii îndrăgostiţii care aleg pista de biciclişti ca să se plimbe de mână or avea şi ei şcoală sau serviciu.

Mi-am luat deci tenişii în picioare, după cum spuneam, blugii rupţi din fabrică, pentru orice eventualitate,  şi m-am încumetat. Obstacole sunt însă multe. Mai multe decât aş fi crezut. În primul rând, maşinile parcate pe pista de biciclişti. De data asta m-am abţinut să le las nişte mesaje cu cheia pe caroserie, dar data viitoare s-ar putea să fiu mai puţin blândă. În al doilea rând, cablurile scoase din pământ şi lăsate la suprafaţă, că doar e săptămână de relaş la Doreli, între Paşte şi 1 Mai. În al treilea rând, nu am înţeles de ce simt nevoia şoferii să claxoneze când tu îţi vezi de banda ta de biciclişti. În al patrulea, de ce nu opresc la trecere când fac dreapta, chiar dacă tu ai descălecat de pe bicicletă şi o împingi cuminte de coarne…De data asta am scăpat însă de maidanezi, cei din parc fiind obişnuiţi cu bicicletele şi nearuncându-mi mai mult de o privire plictisită. Era în schimb să calc un bişon scăpat din lesă, incident pentru care nu m-aş fi iertat toată viaţa mea.

Vestea bună e că nu au existat incidente majore şi promit să dau planetei şi portofelului meu noi şanse, renunţând la benzină şi folosind caloriile din dotare. Mai ales acum, după mesele de Paşti.