Crucea de Piatră, cartierul cu „felinare roșii” din București. Ce se întâmpla acum un secol la intersecția dintre Dudești și Văcărești

Lupanare, case de toleranță, spelunci, localuri de perdiție, bordeluri sau tractire, indiferent cum le spuneți, ele au existat de-adevăratelea în București, și nu doar în poveștile din birturi sau din legendele urbane. Altădată, mai precis acum vreun secol, în Capitală exista „Crucea de Piatră”, cum în Paris exista Pigalle, în Amsterdam, De Walle (cunoscut deseori ca Red Light District) sau în Londra, Soho, cu ale sale cămăruțe „walk-in”. La intersecția dintre Dudești și Văcărești, domnii și domnișorii se abăteau de la drum sau veneau „țintă”, după caz în căutare de plăceri interzise. Și nu vorbim de cazuri izolate, unele stabilimente emiteau chiar abonamente „fidelilor”.

Cândva, în vremuri demult apuse, în București exista un cartier al dezmățului și al desfrâului, și asta chiar deloc departe de centrul orașului. Vorbim despre „Crucea de Piatră”, locul unde se puteau încheia multe seri târzii (și libertine) în oraș și unde se aflau o bună parte din „casele de toleranță” ale interbelicului.

„Crucea de Piatră”, cartierul pestriț ale Bucureștiului cu felinare roșii

Poate cel mai vestit nume din istoria oarecum ascunsă a prostituției în București este Crucea de Piatră, cartierul unde bordelurile erau chiar gard în gard și poartă în poartă. La propriu. Spunem asta deoarece, conform Bucureștii Vechi și Noi, în perioada interbelică, din 65 de case de toleranță autorizate, 16 se aflau aici, cuprinse între străzile Campoduci, Nerva Traian, Cantemir și Crucea de Piatră. În afară de Nerva Traian, aceste „hotare” nu mai există, însă este vorba în mare parte de terenul viran dintre Nerva Traian și Biblioteca Națională, zonă „rasă” în ultimii ani ai regimului comunist.

Este bine de știut faptul că în perioada interbelică prostituția era legală în București, ba chiar mai mult, femeile care practicau această meserie erau împărțite în mai multe grupe, după cum urmează:

• prostituție legală, cele din această categorie erau obligate să meargă săptămânal la medic pentru eventuala depistare a bolilor venerice și aveau fișă medicală specială
• semiclandestină, acestea se autopromovau sau erau promovate de cineva și practicau meseria în camere amenajate la baruri, hanuri sau hoteluri
• clandestină, cele care „așteptau” clienții la marginea drumului și mergeau la unul dintre hotelurile din apropiere

În ultimele două cazuri, polițiștii se făceau că nu văd activitatea, deoarece nu era reglementată și nici tocmai sigură pentru prostituate și nici pentru clienți. La fel se întâmpla și în cazul prostituatelor de la casele protejate, care aparțineau unor oameni importanți și unde activau unele dintre cele mai cunoscute „dame de companie” ale Bucureștiului.

Mița, Suzi sau Pusi, printre cele mai cunoscute „madame” din Bucureștiul interbelic

În anii ’30 și ’40, „Crucea de Piatră” a avut o perioadă de apogeu, pe când pe-aici activau „dame de companie” celebre în acele vremuri precum Frosa, Suzi, Pusi sau Mița, conform Cancan. Două dintre cele mai cunoscute case de toleranță din cartierul „Crucea de Piatră” erau „Casa Nova” și „La Ionescu Legionaru”. Prima era cunoscută deoarece aici activa un număr însemnat de prostituate, circa 20, în timp ce a doua, al cărei nume provenea de la culoarea verde a gardului, pe lângă renumele datorat serviciilor, oferea abonamente. Da, abonamente la bordel, un concept ce ne pare cel puțin oximoronic, dar clienții „fideli” puteau să își procure abonamente tipărite pentru vizitele la acest stabiliment.

Fiind o profesie reglementată, dar în același timp tabu, prostituția era bine plătită. Ca să vă faceți o idee, în perioada interbelică, o prostituată câștiga în medie circa 7-8 salarii medii pe economie pe lună. Totuși, o parte bună din câștig îi revenea matroanei, care mai mereu era o doamnă în vârstă care se ocupa de „angajări” și de logistica întregului proces, motiv pentru care era denumită și „administratora”.

„Carte de abonament valabila la d-soara Miti Vasilescu, Hotel Minerva, no. 3, lei 50 (platit anticipat). Noaptea intreaga se socoteste 2 numere. La mai multe numere se face rabat. Cu stima, Antreprenoara. Duminica si sarbatori visitele se primesc numai dimineata din cauza aglomeratiei.”, era mesajul înscris pe un abonament, potrivit Cancan.

O istorie uitată, sau dată uitării

Deși în alte capitale europene, fostele zone „pestrițe” fie și-au păstrat profilul, fie au devenit zone istorice prin profilul de cartier vechi, în București „Crucea de Piatră” pare că n-a fost niciodată pe hartă. Acest lucru se poate datora și interzicerii prostituției odată cu instaurarea regimului comunist, fapt care a dus și la redenumirea străzii Crucea de Piatră în Asău.

Casa Roșie, Casa Nova, La Ionescu Legionaru și multe altele au fost reprofilate în locuințe comune, la curte, pentru ca mai apoi întreaga zonă să fie rasă de pe fața pământului odată cu jumătatea anilor ’80, când a început restructurarea Bucureștilor de către comuniști. Pe locul cartierului ar fi trebuit să fie ridicată noua Operă Națională, ce trebuia să poarte numele de Palatul Cântarea României, dar care a rămas până în prezent un teren gol, pustiu, năpădit de buruieni.

De asemenea, cartierul Crucea de Piatră a fost amintit într-un singur proiect, filmul care-i poartă numele din anul 1994, realizat în regia lui Andrei Blaier, cu Gheorghe Dinică, Florina Cercel, Coca Bloos și Ilarion Ciobanu în rolurile principale.

Citește și

• Mahalaua Dracului, cel mai periculos cartier din Bucureștiul de acum 150 de ani. Aici domneau unii dintre cei mai temuți tâlhari, tot aici era și „școala hoților”
• Mahalaua Cărămidarii de Jos, raiul coacăzelor și cartierul din București care ne-a dăruit-o pe Maria Tănase. Mai mult ca sigur, tot aici s-a născut și adevăratul vin ghiurghiuliu
• Minuni ascunse sub două straturi de vopsea în casa căpitanului D. Pandele. Și tu poți să le vezi, monumentul din mahalaua Mântuleasa, restaurat și redat bucureștenilor