Coșmar la Bookfest. Mărturiile unuia dintre scriitorii care au supraviețuit masacrului de la târgul de carte din București

Înainte de a scrie despre Bookfest, cu o mare durere în suflet trebuie să vă anunț că epoca de trei săptămâni a articolelor mele despre casierele și supermarketurile din București s-a încheiat. Plăcerea sper că a fost nu doar de partea mea, cât și de partea dumneavoastră, dar mai ales și de partea cuvintelor care mi-au venit la mână pentru a descrie experiențele mele din zona de retail alimentar și nu numai. Adio cash sau card, pe curând. 

E momentul să evoluăm împreună, să ne deschidem aripile, să ne desprindem de casele de marcat și să zburăm înspre locuri în care soarele răsare printre dinții rari ai culturii românești și apune pe după bretonul intelectualismului care nu de puține ori se dovedește mult prea lung și mult prea des, ca liniștea sau tăcerea să mai poată vedea dincolo de el.

La începutul lunii mai, la cererea absolută a nimănui, vă înștiințam că lansez la Cărturești Verona primul meu volum de proză scurtă, intitulat “Primul lucru pe care l-am făcut după ce am câștigat la loto”, o antologie imaginară care conține 12 povești, închipuite prin întreaga lume inspirate de trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare. Ca să nu existe discuții cum că titlul cărții induce în eroare, voi spune din capul locului, iar locul are de multe ori mai mult cap decât omul, că unele dintre câștigurile la loto din această carte sunt altfel decât cele clasice. Lansarea a fost superbă, bazată pe liniște, împăcare și umor.

Cum am ajuns la Bookfest

Eu am momente, nu știu dacă ar avea rost să le cataloghez drept multe sau puține, când nu fac neapărat apel la discernământ. Sigur n-am făcut atunci când am cedat rugăminților venite din partea Editurii pentru Artă și Literatură de a face încă o lansare și în cadrul Bookfest. Eu am mai făcut lansări în cadrul târgurilor și nu pot spune că am plecat cu amintiri pe care mi le-aș dori de neuitat. Lansarea a fost programată pe data de 6 iunie la ora 17:00.

Am ajuns la târg pe la ora 14:00, că am zis să mai stau și eu la stand să interacționez cu eventualii cumpărători. Nici n-au apucat pașii mei timizi de fată cândva mare să intre în pavilion, că asupra mea s-a năpustit un stol de hote de bucătărie, toate date pe turație maximă. Zburau foarte jos, atingându-mi și rănindu-mi cu aripile lor metalice timpanele care acum nu mai aveau de suportat doar trauma vizuală pricinuită de cele câteva fire de păr care au început să-mi crească pe urechi odată cu apropierea de 50 de ani, dar și un iad cu volumul la maxim. Asta era senzația sonoră.

Pe la colțuri, ca niște copii abandonați și de mamă și de tată înainte de naștere, murdare și jerpelite, urlau înghesuite mii de cuvinte care lipeau pe pereții de beton ai pavilionului rugăciuni disperate către autorii lor pe care îi rugau să le transforme în avorturi, nu în povești. Din păcate, nici autorii nu mai știau care dintre cuvintele alea sunt ale lor sau care ale altora. Amestecul de sânge, sudoare și disperare în care se zbăteau aceasta le făcea pe toate la fel, imposibil de recunoscut.

M-am aplecat să ajut câteva, durerea lor făcându-mă  chiar să uit cât de ușor mă poate lua sciatica în urma unui astfel de gest, dar n-am apucat să culeg niciunul, căci o cireadă de boxe cu copitele tari cât 100 de decibeli m-a lipit de pământ acoperindu-mă de vânătăi și de praful gros al zgomotului. Toate păreau pline de lapte, nemulse niciodată, iar sunetele lor ascuțite nu lăsau niciun mister în ceea ce privește durerea care se resimte într-un uger care stă să plesnească.

Am renunțat pe loc la actul de salvare, căci în mine s-a înfiripat, ca o buruiană cu flori făcute din lame ascuțite, teama că nici eu nu voi mai scăpa de acolo, că și eu mă voi transforma în cuvintele nimănui și că doar mopul femeii de serviciu îmi va mai aduna cadavrul lexical de acolo. Îmi venea să fug ca orice blondă într-un film de groază, ținându-mi sfios anchiorul ca să nu-mi iasă bustul generos din el, dar, recunosc, m-aș fi și împiedicat un pic din dragoste pentru firul narativ. 

Ochii mei rătăciți și pașii mei incoerenți m-au purtat fix pe începutul lansării celei mai recente cărți a domnului Cristian Tudor Popescu. Acolo mi-am mai recăpătat puțin din suflu, acolo m-am mai înmuiat un pic în speranță. CTP purta o pereche de ochelari cu lentilă din aceea de tip oglindă în care totul se reflectă în nuanțe de curcubeu și și-a deschis dicursul astfel: “Mă scuzați că port ochelari de soare, dar sufăr de fotobie. Dacă îmi trece, mi-i dau jos.” Deși atunci am înțeles că și lumina îi rănea pe unii la Bookfest, m-am gândit că uite, mă, umorul și aici încape și, revitalizat de această revelație, m-am dus imediat la standul editurii mele.

În drumul până acolo, în mintea mea totul se prefăcuse în deșert, așa că n-a surprins pe nimeni când mi-am făcut apariția târându-mă prins cu o mână, stânga că nu voiam să-mi miroase urât dreapta cu care scriu, de coada unei cămile care-și lansa volumul ei de poezie despre flora și fauna din Groapa Marianelor. Am cerut apă, dar vocea mea era mai stinsă decât lumina în noaptea minții, așa că nimeni nu m-a auzit și am fost lăsat să mor acolo. Exagerez, evident. Doar vocile stridente care veneau de peste tot, ca și cum izvorul schizofrenei s-ar fi întrupat acolo, și care cădeau asupra celor prezenți ca niște bice m-au motivat să mă ridic de jos.

Mânca-v-aș io gura voastră și ochii care mă citește, după două ore mă simțeam ca după trei ture consecutive într-o mină de cărbuni. Gurile rele vor spune acum că e neverosimilă gura mea când spune asta, că n-am lucrat în mină ca să știu cum e, dar, pana mea, dacă anerioara cămilă poate scrie despre adâncurile mării, cred că pot și eu scrie despre adâncurile pământului.

M-am gândit că poate sunt eu prea bătrân și prea sensibil, dar apoi am mai discutat și cu alți oameni și nici pentru ei prezența la târg nu era chiar o experiență lejeră. Lansarea fost haos, dar și amuzantă cumva, pentru că eram obligați să urlăm ca la discotecă. La microfon, nu la liber. Și așa m-am transformat și eu în agresor sonor pentru alții. Chiar mi-am adus aminte de discuția unor oameni la The Mission. Unul l-a întrebat pe celălalt: Ai idee când intră Carola? Iar celălalt i-a răspuns: Parola la ce? Carola e un DJ italian.

Cam asta ar fi. Sunt convins că organizatorii Bookfest-ului de la București au făcut și dumnealor tot ce au putut mai bine cu bugetul pe care l-au avut. Nici nu văd o altă soluție pentru a face lansările de carte mai plăcute în cadrul unui astfel de eveniment, în afară de a li se aloca, nu știu, un spațiu în cel mai apropiat pavilion sau în niște corturi afară. Doamne ajută și Doamne ferește, lumea mai mult urlă decât citește. Adișorul Relansatorul.

Sursa foto Bookfest: Dreamstime