Copiii nu te lasă niciodată la greu. Cele mai vesele trasee STB

22 sept. 2022
673 Afișari
Copiii nu te lasă niciodată la greu. Cele mai vesele trasee STB
Diana Popescu: Copiii nu te lasă niciodată la greu. Cele mai vesele trasee STB

Fie că vorbesc impecabil, împiedicat sau mai deloc, copiii nu te lasă niciodată la greu: îți povestesc tot felul de lucruri și-ți înseninează ziua. Ba, uneori, îți predau și lecții neașteptate de viață. În preajma lor e mereu loc de mirare și de râs.

🚌 În autobuz, un tată de mână cu fetița de vreo 3 ani. Îi ține ghiozdanul și o ascultă cum povestește peltic și trist:

– Thă știi că am vithat foarte urât! Nu puteam thă-mi pun pe mine pantalonii de pijama!

🚌 Pe linia 302, un ghindoc ultradrăgălaș poartă o conversație delicioasă cu mama lui. Copilul se uită pe geam, vede ceva și chicotește încântat:

– Atetetoi! 

– Da, alt 302. 

– Atatăatatana!

– Așa e, mergem acasă la Tatiana.

După o pauză scurtă, femeia întreabă:

– Ce-ai mâncat azi la grădi? 

– Mmm… Pitică!

– Doar atât, pâinică?

🚌 Un tată povestește încântat, la telefon, isprăvile odraslei: „Și-a dat jos pamperșii… După aia a făcut pipi pe mașinuță!”.  N-am apucat să aud continuarea, dar un lucru e limpede: niciodată nu e prea devreme pentru o revoluție.

🚋 În tramvai urcă o mamă care-și ține strâns de mână fetița. Se așază, cu ea în brațe, pe scaunul din dreptul meu. Nici n-apuc să-i zâmbesc bine copilului, că-ncepe să-mi turuie esențialul, pe capitole: „Mă duc în parcul mare, să mă joc cu Alexia și George. Eu am mulți bunici, îmi plac toți. Tati e nervos!”.

🚌 Monumentul răbdării. Are cam 15 ani și e prevăzut cu o soră de până-n 10. Curioasă și neîncrezătoare. Combinația letală.

– Cum îl chema pe ăla de pe net, de care ziceai?

– Slender Man.

– Parcă-l chema altfel…

– Nu, Slender Man.

– Aha… Și cum arăta, era gras?

– Nu, înalt și slab.

– Și mai cum?

– Și n-avea față.

– Adică era cu capu’ tăiat?! 

– Nu, avea cap, dar n-avea față.

– Adică n-avea ochi?

– Nu.

– Nici nas?

– Nici.

– Dar gură?

– N-avea nici gură.

– Nici măcar urechi?

– Nu.

–  Sprâncene?

– Deloc.

– Zi-mi că avea măcar păr! 

– Nu-ți zic. 

– Aoleu, pe mine mă sperie oamenii fără față! Nu putea să fie și el normal și frumos?

👧 În vreme ce plimbă un ceva smotocibil și alb, de rasă incertă, o femeie se intersectează cu o mamă care-și duce fetița în cărucior. Copila întreabă dacă patrupedul e fetiță sau băiat. Află că-i fată. În secunda următoare, pornește un discurs intens, însoțit de o mică bătaie cu palma în piept: „Și cășelușa are inimioară aiși! N-ai voie ș-o fași șă șufere!”.

😍 Pe Calea Victoriei, din sens invers se apropie o mamă și fetița ei cu sindrom Down. Copila mă privește și, fără preaviz, scoate un lătrat. La schimb, scot ditamai limba. Izbucnim amândouă în râs. Fiecare își repetă partea, în timp ce trecem una prin dreptul celeilalte. O nouă porție de chicoteli ne-nsoțește.

O jumătate de oră mai târziu, în autobuz, din poșeta femeii de lângă mine se-aude un hămăit. Nu știu dacă să-i spună „Vă latră telefonul” sau „Vă sună câinele”. Tac și râd de una singură. Mi-ar fi plăcut să fie prin preajmă fetița de pe Victoriei.

Nota B365.ro. Probabil că n-ar fi rău ca, într-o zi, să organizăm organizam o excursie prin oraș cu Diana drept ghid, ca să ne bucurăm și mai mult de #CronicileSTB, din care mai spicuim: 

Cookies