ESENTIAL

Confundat cu un terorist la 14 ani, un glonţ l-a ţintuit în cărucior. Joacă baschet şi stă bine cu dragostea

E greu să deschid subiectul. Eu alerg de colo colo, ca să fac poze, ei mă privesc neputincioşi. Dar nu se plâng. Sunt fericiţi, şi-au acceptat propria soartă. Am mai întâlnit asta şi la alţi oameni care depind de căruciorul cu rotile şi întotdeauna m-am întrebat dacă nu spun asta doar din orgoliu sau într-adevăr au avut puterea de a trece mai departe, fără să se mai piardă în amănunte fără sens. Doar în amănunte ce dau sens vieţii.

Are 43 ani. Îl cheamă Dan Maftei. Îl rog să îmi povestească prin ce a trecut la Revoluţie. Oftează, zâmbeşte, probabil pentru că toată lumea din jur îl întreabă ce s-a întâmplat de a ajuns în cărucior. Nu e mândru că e revoluţionar, aşa cum sunt alţii. Nu i se pare o calitate. Povesteşte repede, ca pe o poezie învăţată de pe de rost. Am fost, am făcut, am dres. Se descarcă de povara întrebării. Apoi vorbim vrute şi nevrute despre viaţă. În secunda în care depistez o brumă de emoţie, îl întreb, din nou, de data asta natural, cum a fost la Revoluţie. Și l-am prins. Broboane de sudoare încep să i se prelingă pe frunte. Nu mai zice totul ca pe o poezie. Ci poveşteşte greu, apăsat şi plin de durere…

“Eram la serviciu, în schimbul 2, la Decorativa, pe 21 decembrie 89. Toată lumea şoşotea despre o posibilă adunare în centru. Era agitaţie, se tot vorbea că o să fie manifestaţie mare, că o să fie urât. Eu, când am auzit, am vrut imediat să îmi iau liber, să nu cumva să pierd istoria. Nu mi-au dat liber, dar tot am plecat mai devreme. Aşa că la ora 7 seara, eram în faţa cinematografului Luceafărul. Eu şi mai mulţi prieteni”.

Cum să fiu împuşcat? Că nu mă doare nimic”…

Dinspre Cişmigiu trec maşini de pompieri. Multe. “Cu jeturi de apă, de te luau pe sus. Văzusem ce se întâmplase la sala Dalles, erau oamenii bătuţi. Cum să spun…intrase, aşa, o răutate în mine. De ciudă că am văzut atâţia oameni ce erau loviţi în neştire. Am sărit gardul Spitalului Colţea cu tot cu prietenii mei. Demonstranţii din acea zonă se duceau furioşi pe o maşină de pompieri. Am zis – Eu mă duc la ăia din maşina de pompieri, să le fac ceva, să mă răzbun… Nu eram conştient de ce mi se putea întâmpla, în capul meu era că nu avea cum să mi se întâmple tocmai mie ceva. Și m-am dus către unul dintre ei…avea o cagulă pe cap… Și îmi amintesc că am căzut… Am simţit că îmi amorţeşte corpul, m-am trezit jos, pe asfalt… n-am simţit durere … Spre mine venea o altă maşină de pompieri. Nişte băieţi de acolo, au venit la mine să mă ridice şi atunci mi-a zis unul – Ai fost împuşcat…. Cum să fiu împuşcat? Că nu mă doare nimic”…

Lângă el opreşte o Dacie. Deşi era foarte aproape, băieţii l-au urcat şi l-au dus până la uşa spitalului Colţea. Coboară şi se aşează pe scările spitalului, începe să-l doară corpul. Era primul împuşcat din acea zonă, drept pentru care, după ce i se confirmă că aşa e, doctorilor le e frică să treacă în fişa medicală acest “amănunt”. Acum e sigur: „au vrut să mă împuşte în cap, doar că nu a nimerit, dar glonţul s-a oprit între gât şi umăr”. Mai târziu realizeaă că i-a fost atinsă coloana vertebrală…

După ce îl băgă în operaţie, doctorii îl transferă la Spitalul 9 pentru recuperare. “Pentru că glonţul îmi atinsese şi plămânii. Acolo, nu m-a băgat nimeni în seamă. Dar nimeni. Pe 31 decembrie, doctorii m-au trimis în Elveţia. Aici nu aveau ce să îmi facă…”

“Am simţit că n-o să mai pot merge niciodată”

Până a ajuns în Elveţia nu mai văzuse pe nimeni, niciodată, în cărucior. “Ori nu erau atunci cărucioare ori oamenii ăia nu ieşeau din casă de frică şi de ruşine. Când sora mea mi-a zis că acolo ar fi urmat un eventual transplant de măduvă, mi-am dat seama… Am simţit că n-o să mai pot merge niciodată…O lună am făcut numai radiografii. Peste radiografii. Aşa că într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe doctor. 80% n-o să vă reveniţi… mi-a spus el. Și a început lupta cu mine…”

Prima dată a plâns până s-a stors. “Eram singur acolo, eram în cărucior, nu mai vedeam sensul vieţii”.

Doar că sensul i-a bătut cu putere la uşă. “A venit un francez la mine în salon. Nu mişca deloc mâinile, era paralizat până la gât, mânca prin furtun. Familia îl abandonase acolo după un accident. Chiar şi aşa, se apucase de făcut Dreptul, vroia să se facă avocat. Era un băiat atât de deştept…”

Și i-a trecut brusc orice gând de a renunţa la propria viaţă. S-a certat de multe ori cu Dumnezeu , dar „de fiecare dată, mă uitam în urmă şi vedeam câte realizări am avut eu faţă de alţii, care nu aveau handicapul meu”.

Aşa că s-a înscris acolo la şcoala de ceasornicari şi urma să se angajeze la Rolex. N-a mai apucat, a trebuit să se întoarcă în ţară. Dragostea asta, bat-o vina…

Când s-a întors din Elveţia, în 1992, aşa olog cum era, a venit singur cu maşina. Când s-a dat jos direct în cărucior, lumea de pe strada sa a amuţit şi şi-a făcut cruce. Unde să mai vezi aşa ceva?

“Aş vrea să pot alerga şi eu”

În Elveţia a învăţat să joace baschet. „Acolo, la spital, înveţi de toate. Cum să te descurci cu orice când eşti în cărucior. Aşa că atunci când s-a întors în România, s-a pus pe fapte mari. Și a făcut Cupa de baschet pentru persoanele cu handicap, apoi a pus umărul la federaţie. Și aşa s-a ajuns la campionatul naţional.

Trei ani i-a luat să se obişnuiască în cărucior. “Mă mai enervez şi acum uneori, pe faze din astea – îi văd pe alţii cum joacă fotbal. Eu am jucat în copilărie şi aş vrea să pot alerga şi eu…”

Oamenii nu-l mai privesc la fel de ciudat ca în primii ani de după Revoluţie, când mai ales copiii se uitau la el cu milă, după ce părinţii le explicau că “e bolnav, săracul”… De multe ori, când aştepta afară pe cineva care intrase într-un magazin, se trezea cu bani în poală. Și cu aceleaşi priviri încărcate de milă. Nici nu apuca să zică ceva că paşii şi dispăreau imediat.

Acum e mai greu cu rampele decât cu oamenii.

Despre viaţa lui personală nu prea vrea să vorbească. Nu consideră că e altfel decât a celorlalţi. Are o relaţie de 7 ani, îi merge bine. Și-a cunoscut prietena la un concurs de baschet în cărucior, ea era arbitru alături, la tenis de masă.

Chiar şi financiar e mulţumit. Pensia de revoluţionar – de 40 de milioane de lei – îi asigură tot confortul, nu îi trebuie mai mult.

La 14 ani, i s-a dat prima misiune: să caute teroriştii prin sat

Marian Pârviu e coleg de echipă cu Dan. În echipa de baschet. E vesel şi pus pe vorbă. Pe 22 decembrie 1989, se afla acasă la ai lui, într-un sătuc de lângă Târgovişte. Avea 14 ani.

“Eram cu oile în spatele casei. Și a trecut pe acolo un grup de militari, de la nişte depozite din zonă. Mi-au pus o banderolă şi mi-au zis că-s omul lor de bază. Dacă văd ceva suspect, să îi anunţ imediat. “

Pentru Marian a fost atunci cea mai mare vitejie. Și-a luat prietenii şi au plecat să caute …teroriştii. “Până pe 25 decembrie, cu asta ne-am ocupat”.

Pe 25 decembrie, însă, deşi mai trecuse pe la depozitul din zonă să mai vadă cum stă treaba, destinul i-a pregătit o surpriză. “Ori nu m-au recunoscut…cine mai ştie. Eram în acelaşi loc totuşi… Când am ajuns, au şi început să tragă în mine. Eu am crezut că-s petarde. Dar al doilea glonţ care a trecut pe acolo a intrat direct în toracele meu. Am simţit o arsură pe obrazul stâng, era primul glonţ. Până la al doilea, o luasem deja la goană. Șuierau pe la capul meu. Am căzut şi am strigat după ajutor”.

Crede că norocul lui a fost fratele lui. Altfel, acolo ar fi rămas cine ştie cât. “Am mai văzut cum fugeau oile spre casă. Când le-a văzut fără mine, a realizat că s-a întâmplat ceva rău şi a venit după mine. A fost inspirat şi a luat-o pe alt drum şi m-a găsit. După aceea, şi-au dat seama militarii ăia că trăseseră într-un copil şi nu într-un terorist”.

A urmat traseul de acum clasic. Spitale Bucureşti. Operaţii. Franţa, pentru recuperare. Ani la rând, până în 2004.

“Cum stau cu iubirea? Oho, chiar foarte bine, uneori mă întreb dacă nu eram în cărucior, oare mai aveam atât noroc?”

A terminat Dreptul şi acum e jurist la o firmă. Cu Dumnezeu n-a avut conflicte chiar dacă cu a sa soarta s-a împăcat mai greu. “Cât mi-a trebuit? Sincer? 10 ani”… Râde, se joacă cu cuvintele, se foieşte în scaunul cu rotile, de zici că acum se ridică şi o ia la fugă. L-am prins pe picior de plecare, era după meciul de baschet, obosit de atâtea drumuri în cărucior de la un coş la altul.

Pentru ei, viaţa pare a fi mai uşoară. N-am o explicaţie, dar cred că atunci când moartea trece pe lângă tine, o vezi altfel…


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button