Comportamentul copilului e oglinda sufletului părinților

19 iul. 2021
26250 Afișari
Comportamentul copilului e oglinda sufletului părinților
Comportamentul copilului e oglinda sufletului părinților

Astăzi vorbim despre ceva ce mi-a amintit facebook că postam acum patru ani. Când un copil este inteligent și implicat i se spune: "Cinste părinților care te-au crescut și te-au educat!". Când este rebel și nepăsător sau chiar indolent: "Rușine să-ți fie! Săracii părinții tăi s-au chinuit să te crească și tu așa îți arăți recunoștința?". Ei, de aia e educația non-educație, pentru că e pe principiul ce e bun e al altora, ce e rău e al tău. Și nu felul în care se face împărțirea e greșit, ci împărțirea în sine. Responsabilitatea parentală e o temă despre a cărei importanță am început să vorbim, dar pe care foarte puțini o și aprofundează.

Răul întruchipat

Zilele trecute citeam Răul, un roman al lui Jan Guillou, despre educația din Suedia de la mijlocul secolului XX. Probabil unul dintre cele mai dure romane despre violență pe care le-am citit vreodată. Cartea începe cu Erik și Bătrânul, tatăl său, care îl bate pe copil pur și simplu din obișnuință. 20 de lovituri cu crăvașa după masa de prânz, încă 20 de lovituri pentru că nu s-a mișcat repede la strânsul vaselor, alte 20 de lovituri pentru că s-a ferit când a vrut să-i dea un bobârnac peste nas și tot așa într-un cerc indescriptibil al violenței.

Desigur că atâta ură adunată în Erik, flacăra albastră, cum o numește chiar el, se transformă într-o forță incredibilă de dominație asupra colegilor din școala sa, el fiind șeful clanului de bătăuși ai școlii, motiv pentru care ajunge să fie exmatriculat. Profilul psihologic al lui Erik nu este, însă, acela al unui bătăuș, ci al unui supraviețuitor, problema lui nu este că nu se poate controla când vine vorba de bătaie, ci că nu poate accepta și mai multă sfidare și violență și la școală, pe lângă cea primită acasă.

Întunericul violenței

Deși este mutat pentru ultimii doi ani de gimnaziu la o școală dintr-un sat de pe lângă Stockholm, grație eforturilor mamei sale, cea care îi ștergea rănile însângerate lăsate de bătăile tatălui, Erik ajunge tot într-un mediu al violenței. Cu toate că își jură că nu va mai bate pe nimeni pentru că era foarte inteligent și bun la învățătură și își dorea să aibă o viață liniștită și o carieră satisfăcătoare, copilul va descoperi la noua școală un principiu modern de educație la acea vreme în Suedia: educația camaraderească.

Adică o școală unde profesorii predau, dar unde Consiliul elevilor de liceu face legea și disciplina. Acum, Erik nu va mai fi bătut de tatăl său, ci de elevi cu patru ani mai mari decât el, membri ai Consiliului, care profită de autoritatea lor pentru a-i înjosi pe cei mai mici, într-o școală în care profesorii nu au niciun drept să se amestece în ”treburile elevilor”.

Este absolut fascinant cum Răul lui Guillou este ca un întuneric ce cuprinde sufletele tuturor copiilor: victimele care nu opun niciun fel de rezistență și agresorii care duc la extrem abuzurile pe care le comit. Cu toate acestea, Erik profită de rezistența la bătaie antrenată în timp cu tatăl său și începe să îi bată crunt pe cei care îl provoacă. Pas cu pas, ajunge să fie o adevărată rezistență în fața Consiliului, lucru care îl aduce în ipostaza de a fi supus unor chinuri teribile.

Pe parcursul acțiunii, va reuși, totuși să blocheze treptat acțiunile abuzive ale prefectului Consiliului și să apere interesele elevilor mai mici, toate acestea fără să încalce articolul 13 al regulamentului, care i-ar fi pricinuit exmatricularea. Cartea se încheie cu Erik șef de promoție și cu Consiliul dizolvat de pe urma bătăilor pe care membrii acestuia le-au încasat de la Erik.

Cireașa de pe tort și finalul absolut satisfăcător al cărții este că Erik se întoarce acasă și, supus unei noi serii de sfidări din partea tatălui, îl închide pe acesta în dormitor, de data aceasta fiind el cel care răsucește cheia în broască și o bagă în buzunar. Ultima propoziție din carte sună așa ”Și Erik făcu un prim pas domol în direcția bărbatului împietrit”. 

Nefirescul inuman: copilul care îndură și iartă

De ce spun că este satisfăcător? Poate cei mai ”drepți” dintre noi ar spune că frumos ar fi ca Erik să-și înțeleagă și să-și ierte tatăl, să nu-i răsplătească violența cu aceeași monedă, pentru că așa e bine și e păcat să ridici mâna asupra părintelui tău. Că așa a știut săracul om să-și educe mai bine copilul, că bătaia e ruptă din Rai și că a vrut să facă om din el. Și uite așa un tată psihopat este degrevat de vina oribilă de a-și tortura copilul. Eu vă zic că asta pentru mine este cea mai teribilă formă de noapte a minții.

M-am bucurat enorm că Guillou i-a făcut dreptate personajului său principal, care la finalul cărții este doar un copil de 14 ani, extrem de inteligent, care își dorește să scape din ghearele violenței, dar care nu poate, pentru că Răul pândește la orice pas și pentru care orice glumă sau agresiune îi aduce aminte de chinurile teribile prin care îl trecea tatăl său zi de zi. Mama de bătaie pe care mi-am imaginat că o încasează Bătrânul la finalul cărții e cel mai potrivit final pentru o carte care-ți produce o dorință cumplită de răzbunare. 

Desigur că în viața reală lucrurile sunt mai complicate, că răzbunarea nu e o soluție și că puțini sunt ca Erik. În viața reală Răul e mai mare pentru că în viața reală, un copil agresat este atât de tulburat încât răul pe care îl va face altora sau sieși este foarte mare. Și unui copil, care se presupune că ar trebui să fie înconjurat de iubire și de protecție, care este încă în plin proces de formare nu i se poate cere iertarea.

Unui copil, care are pur și simplu dreptul de a fi îngrijit nu i se poate cere să fie el ”ăla mai deștept care cedează”. Unui copil nu i se poate cere să suporte violența pentru că alți părinți nu are. Un copil nu poate rămâne întreg după ce aude vorba ”Eu te-am făcut, eu te omor!”.

Trauma trans-generațională

Am spus de mai multe ori că nu există copii proști. Nu există copiii răi. Nu există copii incapabili. Există doar părinți neimplicați, neglijenți, incapabili să asculte și să înțeleagă că rolul de părinte nu e doar un capriciu de a lăsa niște gene pe Pământ care trăiesc și după moartea ta. Goethe, unul dintre părinții pedagogiei spunea: ”Dacă îl vezi pe om așa cum este îl faci mai rău. Dacă îl vezi așa cum ar putea fi, îl faci capabil să devină ceea ce ar putea fi”. Când vine vorba de copii sunt convins că acesta este modul în care merită să fie priviți. Ei sunt o sumă de potențialități a ceea ce pot să devină. Și nu există crimă mai mare decât să le distrugem potențialul de a deveni oameni buni, drepți, morali. 

Sigur că toate au o explicație, că și părinții abuzivi au fost copii cândva și că au trecut prin agresiuni cumplite. Că traumele sunt trans-generaționale și că cercul vicios al violenței unei familii va continua la nesfârșit. Unul dintre psihoterapeuții cei mai preocupați de trauma transgenerațională, Franz Ruppert, spunea: ”Atunci când părinții își aduc copiii cu tulburări de comportament la medici sau terapeuți, pentru ca aceștia să le înlăture simptomele, acesta este un act sortit eșecului dacă ei nu sunt pregătiți să privească spre ei înșiși. Tulburările de comportament ale unui copil sunt oglinda sufletului părintelui.”

Soluția pentru noi, ca societate este să fim vigilenți, să intervenim atunci când suntem martori la violență, să nu mai spunem că ”e treba lui cum își educă copilul”. Nu este adevărat, e nevoie de un sat ca să crești un copil. E nevoie de ordine și de grijă. Și dacă din ce în ce mai mulți, pe stradă, la întâlniri de familie, la școală, în parc o să intervenim când vedem copii agresați, poate doar așa îl vom ajuta și pe părinte să-și vindece trauma și și pe copil să scape de violența pe care în câțiva ani ar da-o mai departe. 

Nota B365.ro: Ajută, ba chiar ne și trebuie să privim lumea și viața prin ochii lui Andrei;

 

Cookies