Comoara pierdută a Bucureştiului: apele minerale de pe Calea Văcăreşti

Descoperirea care a pus pe jar comunitatea ştiinţifică autohtonă şi autorităţile publice locale ale vremii a fost făcută accidental. În Sudul uitatei mahalale Dobroteasa, pe locul căreia trec acum bulevardele Octavian Goga, Mircea Voda şi Nerva Traian, au fost descoperite trei surse de ape minerale feruginoase, de-a dreapta Dâmboviţei. Povestea începe cu un proiect amplu de infrastructură al Primăriei Capitalei, care presupunea şi construcţia mai multor poduri peste Dâmboviţa. Documentele municipalităţii arată că în primăvara anului 1871, lucrarea a fost preluată, prin licitaţie publică, de o subsidiară a unei companii franceze, condusă pe plan local de inginerul A. Berthon. Potrivit raportului înaintat primarului de la acea perioadă Scarlat Kretzulescu, muncitorii conduşi de acesta au descoperit cu prilejul “fixării fondaţiilor noului pod de fier de peste Dâmboviţa”, surse minerale în Calea Văcăreşti. Vestea a căzut cum nu se poate mai bine pentru un edil care abia câştigase alegerile locale. Scarlat Kretzulescu, luând în considerare „importanţa şi urgenţa lucrării pentru facerea fontanei de apă minerală” îl deleagă pe inginer „a face cuvenitele lucrări ce vor fi urgente” şi-l roagă „să poftească la primărie spre a se regula mai lămurit condiţiunile”, se arată într-o adresă aflată în arhivele fostei primării a Capitalei. O a doua notă, aflată în acelaşi dosar, cuprinde măsurile impuse prefectului poliţiei Capitalei, începând din ziua de 5 august 1871, „de a pune pază de agenţi şi a nu permite nimănui a lua apa de la acele izvoare până nu se va numi un consiliu medical spre a reveni asupra cantităţii de apă ce se poate lua de fiecare”. În presa vremii nu par să existe referinţe la o eventuală isterie pe marginea acestor izvoare minerale. Cert este că adresa primarului Kretzulescu dicta îngrădirea locului din cauză că „apa luată într-o cantitate nemărginită,… în loc de a face bine, cauzează rău”.

“Ia sifonu’, neamule!”

Analiza apelor minerale a revenit doctorului Gheorghe Obedenaru, o somitate a vremii sale în materie de antropologie şi balneologie. În urma studiului a rezultat un document de 14 pagini cu o concluzie pe măsură: „apa de Dobroteasa (Calea Văcăresci) se descompune puţine minute după eşirea sa din fontană, nu este transportabilă, n-are gust plăcut, este grea la stomac. Această apă dacă este făcută gazoasă, nu se mai descompune, se conserva bine, este transportabilă, este foarte uşoară la stomac. Cu apa din Bucureşci nu se poate face băi”, se arată în buletinul de analiză. Studiul doctorului Obedenaru includea şi o comparaţie empirică cu una dintre cele mai notorii ape minerale de la acea vreme: Apa Minerală Spa, produsă în localitatea cu acelaşi nume din Belgia, una din cele mai vechi şi cunoscute staţiuni balneare din Europa. „În această stare este tot la fel de bună ca şi apa de Spa adevărată, transportată aci de curând. Chiar cei cu mijloace mai bine ar face să cumpere apă de Dobroteasa, decât să cumpere apa de Spa transportata, deoarece de multe ori apele minerale aduse la noi în ţară sunt falsificate, ba şi cele adevărate pierd mult din calităţile lor, când sunt trimise de mai multe lune”. Îmbutelierea apelor de la Văcăreşti a fost o idee de afacere de milioane pentru o societate în care consumul de sifon era în vogă, astfel că raportul doctorului includea şi aspecte economice: „Apa din Drobroteasa făcută gazoasă, nu va putea costa mai mult de 50 de bani butellia şi cinci bani paharul. Este necesar să se installe un aparat cu care să se facă gazoasă apa cum iese din sorgint”, se arată în document.

“Bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, mai ales dumincile şi de sărbători, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe, de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală” (Constantin Bacalbaşa – “Bucureştii de altă dată”)

În acest context, antreprenorii nu au întârziat să apară.  C. Porumbaru, fabricantul de sifoane din acele timpuri a “primit” permisiunea de a lua apă gratuit de la izvoare şi de a o vinde ulterior, după îmbuteliere, la preţurile indicate de doctorul Obedenaru.

Olăneşti de Bucureşti, doar pentru băieţi deştepţi

Până la a fi date în folosită, viitorul izvoarelor a fost tranşat de o comisie de specialitate a Primăriei. Membrii acesteia, pe lângă faptul că au stabilit ca antreprenorul Porumbaru are dreptul să păstreze banii încasaţi în urma vânzărilor de apă minerală hotărăşte că izvoarele să fie date, gratuit, în antepriza, pentru ca, în schimbul lucrărilor de amenajare, să fie exploatate apoi timp de un an. Proiectul a fost câştigat de descoperitorul acestora. Inginerul A. Berthon a realizat lucrările de captare, al căror cost s-a ridicat la suma, fantastică pentru acele timpuri, de 63.938 de lei. Cu aceşti bani se puteau cumpăra, spre exemplu, 130 de milioane de butelii de apă minerală de la sifonarul Porumbaru.
Primăria face totuşi o serie de sacrificii băneşti şi ridică o galerie „rustică” de lemn, pentru „preumblarea malazilor”, astfel că la data de 17 mai 1872 „Fontana” de la Văcăreşti a fost inaugurată oficial.

După aproximativ o lună, un raport al serviciul medical al Municipalităţii „constată cu satisfacţiune că zisele fontane au fost vizitate cam de 200 de persoane suferinde”. Succesul acestora îl determină pe primarul Kretzulescu să-i invite pe proprietarii de omnibuze (n.r. – Trăsură asemănătoare cu diligenţa, care servea pentru transportul în comun al călătorilor, pe rute fixe) la discuţii şi să-i convingă să stabilească rute până la Văcăreşti. De altfel, multe diligenţe incluse în strategia de promovare a izvoarelor aparţineau fostelor hoteluri Concordia, Fieschi şi Patria. Din aceleaşi documente ale primăriei reiese că tot în 1872, exista „un drum de fier american”, denumire dată atunci primul tramvai cu cai, al cărui concesionar era un anume J. Slade.  Kretzulescu îi propune şi acestuia să înceapă lucrările, chiar în anul acela,  la „Calea spre fontana de ape minerale feruginoase de la Văcăreşti, căci va fi atât în profitul Dv. cât şi al Capitalei”.

„Apusul fântânilor”

Efervescenţa cu care autorităţile plănuiau viitorul balnear al Capitalei s-a mai stins după ce, în plină campanie de promovare, pe 27 iulie acelaşi an a avut loc un eveniment care ameninţa nu numai faima ci şi existenţa „Fontanei de la Văcăreşti”: izvoarele 1 şi 3 s-au oprit cu desăvârşire iar din izvorul 2 nu mai curgea decât puţină apă. După câteva zile însă, medicul-şef care supraveghea curele cu ape minerale ale pacienţilor anunţa că „apele întrerupte au revenit din abundenţă”. Pentru a asigura un debit mai mare izvoarelor Muncipalitatatea a luat măsuri ca Dâmboviţa să nu mai fie oprită la stăvilarul de la Şanţuri, situat în partea de Vest a oraşului.

„Ele (n.r. – Apele) aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi din Europa şi din ţara noastră” (George Potra – „Din Bucureştii de altă dată”)

Un an mai târziu, Ministerul Agriculturii şi primăria Capitalei pregăteau participarea Principatelor Române la Expoziţia Universală de la Viena. Cum conflictele politice existau şi în acea perioadă, arhitectul Capitalei a distrus toate iluziile conducătorilor, arătând că niciuna dintre „pretenţioasele” realizări edilitare de atunci nu merita expusă între standurile de la Viena. Aşa se face că din partea Primăriei, au fost trimise doar şase „clondire” cu apă feruginoasă de la Văcăreşti. Discordiile politice au făcut în cele din urmă ca Bucureştiul să primească o medalie de argint pentru apele sale minerale.
Într-un mod aproape inexplicabil, orice referire la izvoarele de la Văcăreşti dispare din arhiva primăriei în 1877. O ultimă adresă este semnată de intendentul instituţiei ce solicită o sumă ridicol de mică pentru administrarea „faimoaselor” stabilimente de la Văcăreşti: 20 de lei pentru „două geamuri, un burete, patru mături, trei târnuri mari (n.r. – Mătură făcută din mărăcini sau din nuiele folosită la curăţarea străzilor), o broască la closete precum şi un om de ajutor la scoaterea apei din Fontana”.

Cei opt ani de existenţă a izvoarelor iau sfârşit în 1880 prin rectificarea cursului Dâmboviţei, după planurile inginerului Grigore Cerchez. Paradoxal, lucrarea a fost inaugurată cu fast de pe o scenă amplasată chiar pe locul izvoarelor şi ca o încununare a destinului absurd al “stabilimentelor” care ar fi putut înscrie Bucureştiul pe harta staţiunilor balneare, o sută de ani mai târziu, comuniştii au trecut prin acelaşi loc cu principala magistrală de canalizare a oraşului. Mai mult, chiar şi reabilitatea acestora a fost periclitată odată cu decizia comuniştilor de a ridica fabrici în inima oraşului, după cum spune pentru B365.ro directorul pe Cercetare-Dezvoltare al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale, Adrian Feru: “Apele din subteranul Bucureştiului nu mai respecta norme de potabilitate din cauza poluării excesive. Reactivarea acelor izvoare reprezintă un risc mare”.

Info…

Hărţile cu amplasamentul celor trei izvoare sunt indescifrabile pentru neavizaţi. Modificările de infrastructură urbană, care au culminat cu sistematizarea Capitalei de către comunişti începută în 1974, au modificat radical zona respectivă. Însă suprapunând hărţile vechi cu harta de astăzi a Bucureştiului şi având ca reper cursul modificat al Dâmboviţei, cel mai probabil acestea au fost existat în spatele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, la intersecţia Străzii Panait Cerna cu Splaiul Unirii. (VEZI FOTO)

CITEŞTE ŞI Bucureştioara, pârâul pierdut al Capitalei VEZI HARTA