ȘTIRI

Îngerul Alb de la București: Casa care a pierdut un copil, dar a câştigat 11

Casa e pe şoseaua Măgurele, în Bucureşti. E uşor de sesizat. E colorată şi e singura cu tobogane, pitici de grădină şi leagăne în curte. Pare o casă veselă, râsetele copiilor se aud din orice maşină care trece-n grabă pe drumul plin de gropi de lângă. Viviana Radu spera ca râsetele care se aud astăzi din casă să fie ale nepoţilor ei. Asta avea în gând atunci când a construit casa pentru fiica ei, Sabina.

Sabina terminase Facultatea de Turism. Tot pentru ea, părinţii au cumpărat şi un teren pe lângă Râmnicu Vâlcea.
„Aveam de gând să-i fac acolo o mică pensiune, ca să-şi practice meseria, că i-a plăcut foarte mult…”, povesteşte femeia. Dar vocea i se stinge pe măsură ce ochii i se acoperă de lacrimi.

Sabina a murit de cancer. După ce a terminat facultatea, a început să se plângă de nişte dureri abdominale. Iniţial, familia le-a pus pe baza stresului din timpul licenţei. Au umblat cu ea pe la doctori o bună perioadă de vreme. Pentru ca până la urmă sa descopere că fata avea cancer genital, cu metastaze hepatice şi osoase.

Trei ani de zile au luptat împreună, fie prin tratamente medicale, cu citostatice şi chimioterapie, fie prin tratamente naturiste. Însă niciunul dintre ele n-a dat rezultate. Casa fetei a rămas pustie. Dar, pentru că aceasta îşi dorea să vadă mulţi copii în ea, părinţii n-au lăsat-o fără: „Am hotărât şi am avut îndemnul ăsta ceresc să fac casă de copii. Aşa am demarat lucrările pentru înfiinţarea asociaţiei Înger Alb.„, ne spune mama ei.

„Mamă, las’ că termin eu ce am de făcut şi vin să te iau.”

„Îngerul Alb” a fost înfinţat în 2009. Astăzi adăposteşte 11 copii, patru fete şi şapte băieţi, dar doamna Radu vrea să mai aducă copii pe parcurs.

casa de copii inger alb

 

În momentul în care a înfiinţat casa, a trebuit să aleagă o categorie de vârstă pentru copiii pe care-i va lua. Copiii din prima categorie de vârstă, 0-3 ani, dacă sunt abandonaţi, întră într-un sistem de asistenţă maternală. Nu pot fi luaţi în plasament. Aşa că a ales următoarea categorie de vârstă: între 3 şi 6 ani. Şi, pentru că erau puţini copii de vârsta aceasta în sistem, a luat şi mai mari.

Cea mai mare, o fetiţă, are 12 ani. Fetiţa a fost părăsită pe când avea 4 ani şi jumătate. Părinţii s-au despărţit, mama a plecat din ţară şi ea a rămas la o bunică. Bunica n-a avut din ce s-o întreţină. Aşa că a lăsat-o în grija statului. De acolo, a ajuns la doamna Radu.

Cel mai mic dintre copii are 5 ani. A venit în casă pe când avea doar trei. Singura familie pe care o cunoaşte e cea din casa de pe Măgurele.

Majoritatea însă îşi aduc aminte bine de familiile din care provin. Încă întreabă de părinţi. Încă mai au promisiuni, încă mai primesc telefoane, aceştia le tot promit c-o să vină să-i ia: ” Mai aud un telefon, o voce, indiferent unde ar fi şi spune ” mamă, lasa că termin eu ce am de făcut şi vin să te iau.” 

Promisiunile sunt, dar doamna Radu spune că amânările sunt şi ele… prelungite.

„Dar pentru ei înseamnă totuşi ceva, faptul că aud vocea aceea. Şi eu îi întăresc în speranţa că poate totuşi vor veni, le spun că „atunci când vor avea posibilitatea să vă crească şi să vă întreţină cum trebuie, o să vină.” 

Îi întăreşte în speranţa că părinţii o să vină să-i ia, dar, după atâtea amânări, ştie că cel mai bine îi poate ajuta dacă trece de greutăţile care apar cu întreţinerea casei. Greutăţi care sunt mai frecvente decât promisiunile părinţilor. Acum, de exemplu, trebuie asfaltată curtea. După iarna ce-a trecut, asfaltul s-a stricat de tot. S-a stricat şi o porţiune din acoperiş. Încet şi cu ajutorul oamenilor, speră să rezolve şi problemele astea.

 

„Numai prin autofinanţare, nu interesează altceva pe nimeni.”

Şi mai vrea să înfiinţeze o casă de copii şi în Râmnicu Vâlcea. Tot pe un teren care îi era destinat fiicei sale, îngerul ei alb. În loc de pensiunea care dorea s-o construiască pentru Sabina, vrea să ia acolo copii părăsiţi din Râmnicu Vâlcea: “Noi sperăm să se întâmple şi minunea asta.” 

Fondurile sunt în principal pe cont propriu. Ocazional, mai sunt ajutaţi şi prin contracte de sponsorizare, fie prin bani, fie prin alimente. În ceea ce priveşte ajutorul de la stat, abia acum două luni a început să le ofere câte o alocaţie de plasament.

„97 de lei pe lună. Este singurul ajutor din partea statului pe care-l avem. În rest, se pune la discuţie numai autofinanţarea, nu interesează altceva pe nimeni.”, se plânge femeia.

Nu ştie sigur până la ce vârstă pot rămâne copiii aici, 18 sau 21, dar n-are de gând să-i dea afară nicicând.
„Măcar să dorească ei să înveţe şi să facă şcoală, o să plece când se însoară sau când se mărită, eu n-am de gând să-i dau afară pe niciunul.„, ne povesteşte zâmbind.

 

Viviana Radu, Casa de Copii Inger Alb

 

Are luciri diferite-n ochi atunci când vorbeşte de copii. De Sabina nu poate să vorbească fără să plângă. Dar, pe măsură ce ajunge la povestea copiilor care stau de trei ani în casă, lacrimile dispar. Încet, încet apare şi-un zâmbet. Atunci când ne spune câte vrea să facă pentru aceştia:

„Vreau să-i aduc neapărat la nivelul unui copil care a crescut într-o familie normală. Să se vindece toate cicatricile care sunt în sufletul lor… căci ei toţi au suferit o traumă. Şi eu vreau să fac cu copiii pe care i-am luat tot ce-am făcut cu copiii mei.”

 

 

Informaţii despre casa de copii găsiţi şi pe adresa copiiingeralb.ro.


Recomandarile noastre


Parteneri

Știri – Gândul

Știri – CanCan.ro

Back to top button