Bucureştioara, pârâul pierdut al Capitalei VEZI HARTA

În urmă cu peste 200 de ani, locul pe care îl ocupa în prezent Bucureştiul era împânzit de lacuri şi pârâuri. Dâmboviţa, aşa cum o ştim astăzi, şi care era alimentată de acestea şi-a modificat frecvent cursul şi debitul în funcţie de planurile autorităţilor locale. Aşa se face ca şi numărul impresionant de bălţi, toate fiind „anexe” ale marilor proprietăţi de-atunci, a scăzut de la an la an odată cu expansiunea şi aglomerarea urbană. Aceeaşi soarta a avut-o şi Balta Icoanei, izvorul pârâului Bucureştioara, pe locul căreia se află astăzi Parcul Grădina Icoanei din Sectorul 2.

„… din secolul XVI şi până în vremurile noastre, bălţile cele numeroase, situate pe malul drept al Dâmboviţei precum şi gârliţele (n.r. – Apă curgătoare (mai mică) care din dreapta şi din stânga veneau, înăuntrul Bucurescilor, să se verse în Dâmboviţa, au dispărut una câte una” – „Istoria Bucurescilor” de G.I. Ionnescu-Gion (1899)

Suprafaţa ei cuprindea atât actualul parc cât şi scuarul de unde începe strada Polonă, şi a fost estimată de unii cronicari ca având aproape 20.000 metri pătraţi. O cantitate impresionantă de apă, alimentata din izvoare proprii, care ajungea în cele din urmă tot în Dâmboviţa, după un traseu sinuos prin mahalele Bucureştiului de altădată.

Bucureştioara, prima „canalizare” a Capitalei

Etimologia numelui pârâului care lega Balta Icoanei de Dâmboviţa, este în fapt un diminutiv. Cel mai probabil „alintul” Bucureştioara sublinia beneficiile de care s-au bucurat la început cei care şi-au ridicat gospodăriile pe malurile ei. Din „Istoria Bucurescilor” de G.I. Ionnescu-Gion, document publicat în urmă cu două veacuri, aflam că încă de atunci pârâul era o necunoscută pentru bucureşteanul de rând: „[…] azi, nimeni nu-şi mai aduce aminte de Bucurescioara, o gârliţă care pleca din balta Iconei, trecea prin străvechia mahala a Săpunarilor, prin mahalaua Scaunelor Vechi, prin Pescăria vechia, tăia Podul Târgului-de-Afară, lua cam prin strada Radu Calomfirescu, coboria peste Podul Vergului prin valea dinspre Mircea Voda spre Olteni, o cotia la dreapta prin strada Corbului şi se vărsa în Dâmboviţa în mahalaua Popescu, mai sus de Jicnita Domnescă. Documentele din 1609 şi din 1681 certifică împreuna cu tradiţiunea orală esistenţa acestei gârliţe numită Bucurescioara, atât de iubită de săpunarii, măcelarii şi pescarii secolelor trecute”.

(CLICK PENTRU A MĂRI)

În realitate, “Gârliţa Bucuresciora” a fost iubită de vecinii săi o scurtă perioadă. Trecând prin mahalalele Scaune (n. r – numele provine de la butucii folosiţi de măcelari, numiţi „scaune”), Săpunari, Pescari, cu timpul pârâul a fost transformat în canal colector. De aici şi până la a se colmata modificându-şi cursul, plin de mizerii, prin grădinile şi casele oamenilor nu a fost decât un pas. Aşa se face că în 1814, locuitorii din mahalaua Scaune se plâng domnitorului Caragea rugându-l să destupe şanţul prin care curgea pârâul, deja rebotezat în Căcaina. George Potra, un alt cronicat al Bucureştiului Vechi oferă o explicaţie pentru acest nume: „În apele ei greu mirositoare se scurgea sau se deşerta murdalâcul curţilor şi conţinutul umblătorilor care, la acea dată nu erau vidanjate şi duse departe, spre a nu se infecta aerul curat al oraşului, lipsit de industrie la acea dată. Și tot în ea îşi aruncau măcelarii, tabacii, săpunarii şi pescarii resturile îndeletnicirii lor care infectau atmosfera, mai ales în călduroasele luni de vară„.

Pârâul „malefic”

Bucureştioara nu a fost folosită de vecinii săi doar ca groapa de gunoi şi canalizare ci şi ca” armă” juridică. Numele pârâului apare de nenumărate ori în disputele judecătoreşti ale vremii, legate de terenurile din Capitală. Prin aruncarea a cât mai multor gunoaie în albia pârâului, cursul acestuia se schimba şi ocupa pământurile învecinate. Astfel cei care îi obturau traseul iniţial, câştigau teren ce până atunci fusese ocupat de râu, şi sabotau totodată afacerile vecinilor prin inundaţii. Aceste mici „războaie” purtate prin Bucureştioara au dus la un moment dat blocarea completă a şanţului natural în mahalaua Scaunelor.

„Tradiţiunea, nu însă şi documentele, ne spune că Bucurescioara eşind din lacul Iconei şi venind până la spatele actualului spital Colţea, acolo unde-n secolul trecut se afla Lacul Șutului sau Baltă de la Carvasara, se despărţia în două, o parte, cea despre care vorbirăm, apuca spre Podul Târgului-de-Afară, iar o altă parte cotia la dreapta, spre sud-vest, dar prin Târgul Cucului, coboria pe la Bărăţia prin Uliţa Boiangiilor şi, pe lângă zidurile Curţei-Vechi, se versa în Dâmboviţa la Bazaca” – „Istoria Bucurescilor” de G.I. Ionnescu-Gion (1899)

Datorită acestui blocaj, terenurile învecinate se transformau în teren mlăştinos în timpul şi după terminarea ploilor, iar pivniţele prăvăliilor şi caselor erau mereu inundate. Problemele ridicate de acesta situaţie au fost atât de serioase pentru societatea vremii încât s-au implicat până şi domnitorii în rezolvarea ei. Lucrarea cerută lui Vodă-Caragea de riveranii Bucureştioarei în 1814 a fost începută chiar în timpul domniei sale şi a fost definitivată doar parţial, în mahalaua Icoanei, din cauza Revoluţiei de la 1821 şi ocuparea Principatelor de către armatele ruseşti. De altfel, a fost şi primul pas în ştergerea de pe hartă a pârâului. 50 de ani mai târziu, Bucureştiul începea să capete o nouă faţă prin proiecte edilitare de amploare. Pavarea, modificarea şi realinierea străzilor, asanarea Balţii Icoanei în 1873 de către Primărie şi rectificarea cursului Dâmboviţei în 1880, după planurile inginerului Grigore Cerchez, au lăsat la coada istoriei locale pârăul Bucureştioara, atât de drag la început bucureştenilor.