ESENTIAL

Cum arată China Town de Bucureşti: de la dragon, la icoane FOTOREPORTAJ

În Oraşul Chinezesc din comuna Afumaţi cu două ore înainte de miezul zilei, era încă agitaţie. Urmele de confeti şi câţiva oameni plictisiţi îmbrăcaţi la patru ace care stateau tolăniţi la vorbă pe scaunele de sub cortul din faţa scenei trădau amploarea festivităţii ce avusese loc cu puţin timp înainte. Cu toate că aerul te frigea la nări, la intrarea dinspre DN2, mai mulţi tineri chinezi, cu feţele mult prea palide şi transpirate, erau în toiul Dansului Dragonului. După mimică nu era cu siguranţă primul dans tradiţional chinezesc pe care îl jucau în orele scurse de la începutul festivităţii. Sunt elevii lui Zhu Rongfu, maestru în arte marţiale şi doctor în acupunctură, care a venit din Shanghai în Romania în 1992.

Dzece ţile am lucrat la Dragon”, mărturiseşte acesta într-o română stricată, după ultima bătaie de tobă care a anunţat sfârşitul dansului. Momentul a venit ca o salvare pentru tineri, care s-au împrăştiat care pe unde au apucat la umbră. Preţ de câteva minute nu s-a mai auzit nimic în afară de sunetul de sticle de apă minerală desfăcute. „Îngnapoi!”, urlă prieteneşte maestrul la un moment dat către aceştia. În cateva secunde balaurul asiatic a prins viaţă sub sunet de tobe şi clinchet de talgere, în timp ce în depărtare se zărea poarta de intrare cu specific chinezesc, a doua că mărime în lume după cea din China, încă neterminată.

Oraşul pustiu

În cele trei hale imense din mijlocul complexului doar câteva magazine aveau marfa expusă. Multe dintre ele, erau goale de-a dreptul, în timp ce în geam erau deja lipite notificări cu privire la plata unor cheltuieli administrative.

Altele, cu obloanele trase, ascundeau munţi de cutii cu marfă, încă nedesfăcute. Un sunet de zaruri lovite răsuna sacadat pe culoarele lungi, trase la indigo. Undeva pe stânga, sub un panou spânzurat de tavan pe care scria “Sandale”, doi indivizi erau aplecaţi asupra unei cutii de table. De jur împrejurul lor zăceau baloţi îmbrăcaţi în folie de plastic. “Am dat bine, ţe noroc!”, zice bucuros chinezul. „Ai dat un căcat”, dă răspunsul în sictir cel din faţă în timp ce aduna nervos zarurile dintre puluri.

Lângă, la o aruncărură de băţ, pe nişte mese fragile, mai multe icoane stivuite priveau în sus. Jos, alt rând de icoane puse în picioare cu Fecioara Maria şi Sfântul Nicolae. “Sunt sfinţite?”, vine întrebarea. Vânzătoarea, cu un zâmbet cordial pe faţă, arată două degete în semn de victorie le vederea aparatului de fotografiat. „Nu ştiu româneşte…”, continuă aceasta în timp ce din spatele său se aude un zgomot strident de table trântite, la pachet cu un buchet de interjecţii în chineză. Îi dispare zâmbetul de pe faţa şi întoarce capul curioasă, dând de înţeles că ce s-a auzit mai devreme era semn de cearta. După o linişte mormântală de câteva secunde a început să se audă în surdina muzică chinezească tradiţională, de la un magazin vecin.

În colţul opus al halei, după alte câteva prăvălii goale şi culoare pustii îţi sare în ochi un magazin ceva mai mare. Este plin cu marfă. Și aici sunt icoane, iar spre deosebire de precedentul, mai sunt expuse la vânzare şi răzători, narghilele, statui cu Buddha, cârlige şi pahare de unică folosinţă. Cele două persoane dinăuntru se opresc brusc din vorbă iar bliţul le prinde instantaneu în pozitie de fotografiat. „Mai poftiţi pe la noi”, se aude la un moment dat.

Afară, cu toate că era trecut de ora 12, iar soarele topea Oraşul Chinezesc, elevii lui Zhu Rongfu încă mai dansau. De data aceasta erau inconjuraţi de cameramani şi fotografi, iar maestrul, între ei cu pumnii strânşi, ţinea fericit ritmul.


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button