Chiar am faţă de fraieră?

După violenţe şi efracţii, aventura vieţii în Bucureşti mi-a oferit ocazia de a mă confrunta cu escrocii. De data aceasta mă refer la un episod petrecut chiar azi-dimineaţă, la plimbare cu câinele (da, nu ştiu de ce apare şi el în aproape toate poveştile de genul ăsta, cred că atrage belelele).

Cum spuneam, mă plimbam eu frumos cu câinele, gândindu-mă că voi întârzia la birou, când se apropie de mine o tânără cu o faţă ingenuă, de fată de la ţară, cu pistrui, blondă şi cu ochii mari şi inocenţi. Chiar în faţa mea se apleacă şi ia între degete o verighetă aurie. „Băi, ce e asta?” – zice ea cu o voce guturală care nu se potrivea cu figura ingenuă şi cu un accent care suna a apartenenţă la o anumită etnie.

Oh, nu vechea escrocherie cu verigheta de aur! N-am lăsat-o să îşi spună poezia, că mă grăbeam: „Fată dragă, şmecheria asta e atât de veche, încât o ştie toată lumea!”. S-a uitat la mine cu ochii aceia mari şi a plecat grăbită.

E cam a treia oară când încearcă cineva escrocheria cu verigheta pe mine, în Capitală. Noroc că o ştiu de când eram mică. A păţit-o o colegă de-ale mamei, dacă îmi amintesc bine. Pentru cei mai noi pe-aici, vă prezint scenariul: femeia se apleacă, a găsit o verighetă, ţi-o arată. E de AUR, MARE, GROASĂ, sclipeşte de îţi ia ochii. Femeia spune că ar lua-o să o vândă, că e sărmană, dar e în trecere prin oraş, la o rudă bolnavă, în spital, şi n-are timp să meargă la magazin. Dar poate o iei tu să o duci la amanet sau magazin şi îi dai şi ei o sută, două, că tare e sărmană…

Ăsta e scenariul, uneori, femeia în cauză zice că e adventistă sau face parte din altă grupare religioasă care nu îi permite  să ia lucruri găsite. Mă rog, variaţiuni pe aceeaşi temă. Ideea e că tu iei verigheta şi te gândeşti că o vei valorifica pe bani buni, îi dai femeii câteva sute de mii şi, fireşte, la bijutier afli că e o tinichea lipsită de orice valoare, în afară de cea a şmecheriei.