Cele mai bune locuri din București în care poți avea o cădere nervoasă

Pentru Angela Matache, ziua de 28 noiembrie 2021 nu a fost deloc una bună. De vreo doi ani se trezea în fiecare dimineață având impresia că își cumpărase menopauza la reduceri de la Penny, dar întârzia, voit și involuntar totodată, momentul în care să o scoată din ambalaj. O duce cu ea în geantă peste tot în ciuda faptului că aceasta scoate un sunet destul de dubios, ca un mârâit de animal sălbatic căruia îi e lene să atace. Bine, peste tot e mult spus. O duce cu ea de acasă, din Iancului, la muncă, în zona Pieței Universității. 

Angela e funcționară publică. O mai duce la Obor, la Mall Veranda și rareori în IOR, unde merge să își limpezească gândurile uitându-se la decăderea modei în rândul populației României. Loialitatea ei față de deux pieces este printre puținele aspecte ale vieții care o ajută să se prindă și să se țină precar, cu un braț slăbit de 54 de ani, de bara superiorității. Altfel, într-un colț ignorat al minții ei, Angela conștientizează că s-a ratat. 

Semne de cădere nervoasă de la prima oră

Altfel, Angela știe că nici coafura, aceeași de 18 ani, nici dresurile niciodată rupte și tot timpul noi, nici unghiile tăiate perfect, nici geamurile spălate săptămânal, nici cada fără nicio pată din 2012, nici broșele în formă de te miri ce animale, care erau marca ei personală, nu o mai pot minți cu privire la eșecul care se dovedise a fi viața ei. Preferata ei e cea în formă de crocodil. Își imaginează că i se dă jos din piept și îi mănâncă pe cei din jur.

Primul lucru pe care l-a remarcat încă de când a deschis ochii a fost o senzație de umezeală pe care o simțea sub fund. Angela crede în Dumnezeu la nivel de obligație și, odată simțită umezeala, închise ochii la loc șii îl rugă cu reproș pe Creator să nu fie ciclu. Să fie doar incontinență urinară, că abia schimbase așternuturile și nu avea chef să calce altele ca să îl mulțumească pe Nini, soțul ei, care fusese obișnuit cu așternuturi călcate de către mami lui, adevărata și unica doamnă Matache din familia lor.

Angela ridică plapuma cu o mișcare lentă, se ridică în fund și își coborî privirea între picioare. Partea din față a cămășii de noapte imprimată din loc în loc cu ciuperci roșii cu buline albe era intactă, dar Angela nu se lăsă amăgită de prima realitate. Își ridică rochia și remarcă un fir de păr negru fix sub genunchi, apoi încă vreo patru, cinci, mai sus puțin. “Băga-mi-aș rola de scame în părul de pe picioare!”, gândi ea și își puse mâna la gură de teamă să nu îi audă gândul Nini, soțul ei, care încă sforăia lângă ea. Îl privi preț de o secundă și văzu cum i se desprinsese meșa care îi acoperea chelia și îi alunecase pe față astfel încât acum o șuviță juca sus jos deasupra gurii, mânată de jetul de aer. 

Viața cu un bărbat care-și gonește nevasta din vis

Angela se enervă. Îi spunea în fiecare seară să și-o dea jos dau să o spele mai des, dar el o persifla de fiecare dată, spunându-i că nu vrea să întâlnească bunăciunile din vis fără meșă. Una dintre bunăciunile astea era Irina Loghin, pentru care Nini dezvoltase un fetiș după ce o văzuse cum își pălmuia gușa, pe care el și-o imaginase atââââât de moale. Angela nu fusese în stare să dezvolte gușă, rămăsese așa, plată la bărbie, spre deosebire de adevărata doamnă Matache care era campioană la gușă.

Angela continuă să-și ridice cămașa de noapte, iar presimțirile ei negre se dovediră adevărate și roșii. Pe cearșaf. Evident, era o dâră mică, la fel și pe cearșaful plic. Angela scoase un oftat din ăla scurt, urmat de o mișcare din maxilar și o ușoară mușcătură a buzei de jos, gest pe care pe care toți îl facem atunci când soarta intră în competiție cu planul nostru sau cu dorințele noastre. Mimica asta e, de fapt, o replică tăioasă pe care i-o spunem, fără cuvinte, destinului nostru: “Lasă, că îți arăt eu ție!”. 

Angela se dădu jos din pat, se îmbrăcă cu niște haine de casă, își puse cea mai uzată mască pe care o găsi pe măsuța din hol, își luă pe ea un jerseu lung, gros, vechi, scămoșat și portocaliu pe care îl folosea doar când ducea gunoiul iarna, smulse geanta din cuier și îi rupse cureaua aia mai lungă pe care o purta pe umăr, și-o puse la subraț și plecă la muncă nespălată, nemachiată, cu gura plină încă de gustul unei nopți care nu se mișcase niciodată din loc. 

Semnele de cădere nervoasă rămân constante

Ușa liftului era blocată, deschisă la parter. Coborî în viteză pe scări de la etajul șapte, o trecură toate nădușelile, dar îi miji un zâmbet la ideea că o să pută a transpirație. Regretă câteva secunde că nu se spălase intim în momentul în care, în valvârtejul ei, un jet de aer i se strecură pe sub fusta ponosită și o sărută violent în zona inghinală. Nu își pusese chiloți. “Frigul e altfel pe umezeală…”, gândi ea pentru ea însăși. “Așa îți trebuie, să te macine frigul, dacă ai vrut să fii murdară!” îi transmise ea, tot în gând, organului ei sexual, undeva între etajele trei și doi.

Ajunse la parter cu intenția de a trânti ușa liftului ca să o închidă, dar remarcă repede că aceasta nu era lăsată deschisă. În lift era doamna Cecilia, fostă angajată la abator, în vârstă de 83 de ani, care stătea la etajul 1 și care purta o conversație cu doamna Eli, de 64 de ani, de la etajul 4, fostă directoare de orfelinat, aflată în fața liftului. Angela nu știa treaba asta, dar cele două discutau nonșalant, blocând liftul, despre ipoteza justă că Putin e reptilian. Cele două se opriră din discuție când o văzură pe Angela, iar doamna Cecilia vru să spună ceva, uimită fiind de aspectul neobișnuit al Angelei. Nu apucă, pentru că Angela urlă la ea cu toată puterea ei: “E liftu’ lu’ mă-ta? Nu cred. Că mă-ta a murit de tânără când a văzut ce copil are!”. 

Angela n-a așteptat replica și a ieșit din scară. În absența ei, doamna Eli se urcă în lift lângă doamna Cecilia și, împreună, se duseră în apartamentul celei din urmă unde discutară preț de 5 ore despre replica Angelei. Realizară, tot împreună, că Angela dădea demult semne că e așa, nebună. 

Angela făcu 4 minute până la metrou, în loc de 6 câte facea de obicei. Pe drum își cumpără un pachet de Camel scurt și o brichetă Bic, mică și roz, deși nu mai fumase din 1998. Se lăsase ca să îi dovedească adevăratei doamne Matache că poate. 

Uneori, poți să-ți plimbi o cădere nervoasă cu metroul

Coborî la metrou, se urcă în tren, scoase o țigară și o băgă în gură. Nu trecu o secundă că doamna de lângă ea o atenționă că nu se fumează acolo, mai ales că ea are astm. Angela se uită la ea, o scuipă între ochi și coborî la Obor, unde așteptă următorul tren. Schimbă apoi tronsonul la Piața Victoriei, ajunse la Universitate, se așeză pe scările de la Național și aprinse o țigară. În sufletul ei se făcu Duminică. Fumă juma de pachet, apoi coborî în pasaj și se duse la muncă. Intră în sediu, nu salută pe nimeni, dar avu o oarecare satisfacție când văzu că toți se uitau ciudat la ea. 

Pe când se așeză la birou era deja sigură că scârba aia de Luminița Mavrocordat aflase deja în ce hal venise ea la muncă. Luminița era nu numai șefa ei, ci și o bună prietenă a adevăratei doamne Matache, cea pe care adevărata doamnă Matache și-o dorise ca noră, dar Angela rămăsese gravidă ca prosta cu Nini după ce acesta aproape o violase într-o seară în care amândoi băuseră cam mult. Luminița îi făcuse acest favor să o angajeze, iar datoria ei era să îi fie de-a pururi recunoscătoare, fapt care îi fusese amintit zilnic în ultimii 26 de ani. 

Nu trecu un minut de când se așezase la birou, că în cadrul ușii apăru Luminița. Neagră de indignare. “Tu știi unde ai venit? Știi că suntem o instituție de stat decentă care reprezintă România cu mândrie?”, o întrebă Luminița plină de pizmă. “Ce ai zis, scumpo? Iartă-mă. Am preferat să fiu atentă la orice altceva…”, i-a răspuns Angela. “Poftim?”, zise șocată Luminița.

“Poftim?”, o îngână satisfăcută Angela. “Păpușă, eu cred că tu uiți cui îi datorezi niște sute de salarii!”, zise șuierând de nervi Luminița. “Cum mi-ai zis?”, întrebă retoric Angela. “Păpu…”, apucă să mai spună Luminița. Angela se aruncă de pe scaun direct asupra ei, acompaniată de un urlet de război. Sări pe Luminița, o puse la pământ, pe spate, își ridică fusta și puse “sursa materială a vieții” pe fața acesteia. Luminița se zbătea în sufoc. Angela râdea isteric și continuă să râdă chiar și în duba poliției, mai ales după ce văzuse ce roșie era la față Luminița în urma atacului genital.

Angela merge mai departe. Uneori, cu noi de mână

Sunt convins că vă place Angela, dragi cititori. Pentru că empatizați cu dumneaei și pentru pentru că toți avem momente în care clacăm. Prin urmare, cele mai bune locuri pentru o cădere psihică sunt alea publice, ca să mă leg și de titlu. La muncă, la metrou, la teatru, la mall. Așa poate le semnalizăm și altora faptul că toți suferim într-o formă sau alta.

Pentru că suntem atât de absorbiți de propria noastră viață, încât uităm de cele mai multe ori să fim martorii plini de compasiune ai suferinței celor din jurul nostru. Nu uităm, însă, să prezentăm o viață perfectă în exterior. Nu uităm să păstrăm aparențele.

În calitatea mea de om, îmi recomand să nu-mi fie rușine cu propria suferință, pentru că ea e comună omului de tot felul. Toți suferim de o manieră sau alta. Toți cunoaștem suferința și nu avem nevoie decât să ne aducem aminte că și ceilalți suferă și au nevoie de înțelegerea de care avem nevoie și noi. 

Suferința nu are replică în fața înțelegerii și compasiunii, iar în fața iubirii nici nu există. Domnul Buddha spune că totul e suferință, dar că, dincolo de totul ăsta aparent e iluminarea. Iar primul pas spre iluminare e înțelegerea. Cu cât e mai multă înțelegere, cu atât mai rare ar fi căderile nervoase. Să ne înțelegem ca oameni, ne urez. Un prim pas frumos vă doresc. Și să nu ne speriem că, chiar dacă o să-l facem cu dreptul, acesta va fi puțin stângaci. Știm cu toții că mersul se învață și nu iese perfect din prima. Pup. Doamne ajută. Addy,

Nota B365.ro: Ale urări & good stuff de la Ady, mai jos:

• În sfârșit, o veste bună!
• Cum eu, Adrian Malvinus Teleșpan, am ajuns cu Covid la ginecolog
• De ce facem alergie la ambrozie