Cel mai politicos tataie hoț din STB. Cu o mână-ți zâmbește și-ți face loc în înghesuială, cu alta-ți șterpelește telefonul

24 nov. 2022
9605 Afișari
Cel mai politicos tataie hoț din STB. Cu o mână-ți zâmbește și-ți face loc în înghesuială, cu alta-ți șterpelește telefonul
Diana Popescu: Cel mai politicos tataie hoț din STB. Cu o mână-ți zâmbește și-ți face loc în înghesuială, cu alta-ți șterpelește telefonul

🚌 În 226, o femeie pe la 40 de ani, tunsă periuță, ține în brațe poșeta, umbrela și-un buchet cu flori în toate culorile. Reușește să le echilibreze pe toate cu o singură mână. Lucru esențial, fiindcă-n cealaltă are telefonul la care vorbește pe un ton academic:

– Ne-nțelegem, da’ nu ne completăm. Una e să te-nțelegi, alta să te completezi. Ce-nseamnă să te completezi? Simplu! Când sunt eu aici, tu ești dincolo. Când vii tu încoace, io-s în partea ailaltă. Când fac eu o chestie, tu faci cu totu’ altceva!

Ⓜ️ În metrou), o doamnă cu trei „iezi” (doi băieți și-o fată) își umplu timpul după posibilități. 

În vreme ce mama butonează telefonul, fata cercetează extrem de concentrată cutia unui joc pe care încă nu l-a scos din țiplă, iar băieții au o discuție foarte serioasă:

– Ai dreptul la 3 dorințe. 

– Trei dorințe? Hmmm… Mie îmi ajunge una singură! 

– Serios? Ia! 

– Prima și singura dorință: să am dreptul la un infinit de dorințe!

Un pic descumpănit, fratele cel mare, care pusese întrebarea, se reorientează rapid:

– Mama, mama, dorința ta care e?

– Nu m-am gândit la asta, recunoaște zâmbind femeia.

– Știu eu, știu eu!, intervine entuziast iedul mijlociu. Să mai ai un copil!

🚌 Ne întoarcem pe un traseu STB, unde două doamne în vârstă toacă mărunt metehnele naționale: corupția, nepotismul, toate câte ne complică existența.

Una dintre ele, resemnată:

– Trebuie să dispară definitiv o generație, ca lucrurile să se schimbe, în sfârșit. De-fi-ni-tiv!

Cealaltă, hotărâtă în pesimism:

– Nu, nu! Ascultați-mă pe mine, că știu ce zic: năravurile se transferă și se păstrează!

🚌  Bebelușeasca la nivel înalt în așteptarea autobuzului.

Pe trotuar, în dreptul stației lui 168 ajung o mamă și prichindelul de vreo 2 ani. Ea pe jos, el pe un soi de tritinetă/troticletă. Femeia își încurajează spiridușul: „Hai, că poți, uite ce curajos ești! Unu, doi, trei, patru, cinci!”. Ghindocul chicotește, pedalează și repetă încântat: „Du, do, de, da, diii!”.

🫶 De curând a fost Ziua Internațională a Amabilității. Și, ca de obicei la ocazii festive de felul ăsta, gândul m-a dus la acel tătăiță necunoscut căruia îi port o tandră amintire.

Ne-am intersectat o singură dată, acum vreo 20 de ani, într-un tramvai hiperaglomerat. Îmi făcusem loc cu greu pe prima treaptă a scării, dar era musai să nu-ntârzii la Salonul Presei și interviul cu Ștefan Bănică Jr.

Tătăiță m-a văzut semistorcită de ușă și-a luat atitudine: s-a frăsuit un pic stânga-dreapta, cât să obțină un pic de spațiu. „Hai, domnișorică, urcă, nu se poate să rămâi așa!”. I-am spus că nu merg decât câteva stații, n-o să pățesc nimic până la destinație. „Nu se poate, nu există!”. A insistat până am ajuns „în rând cu lumea”, pe treapta cea mai de sus a scării, umăr la umăr cu el. „Așa, vezi? Altceva!”, a zâmbit încântat. I-am mulțumit, mai ales că se agitase atât, deși a coborât la prima stație. I-am mai mulțumit o dată, în timp ce ieșea din tramvai.

După câteva secunde, m-a bufnit un râs isteric. M-am lămurit că fusesem culmea politeții: îi mulțumim insistent pentru că-mi șutise mobilul.

Nota B365.ro: Diana și ale ei #CroniciSTB:

Cookies