Cel mai mișto film pe care l-am văzut în ultima vreme

Atunci când e gheață pe jos, există pericolul să aluneci. Este nevoie, evident, de un moment de neatenție, dar și de un unghi perfect nefericit între un picior și pământul care ne atrage prin forța gravitației. Aș putea să aprofundez acum, în scris, implicarea fizicii în acest gen de accidente destul de comune, dar, pentru a o putea face, ar trebui să mă întorc în timp și să fiu atent cât de cât în timpul acestei materii de-a lungul școlii generale și liceului. Dar eu nu am fost. Îmi vine acum în minte o expresie la care nu m-am mai gândit de cel puțin un deceniu, pe care am folosit-o foarte mulți ani în adolescență și care ilustrează perfect interesul pe care l-am avut eu legat nu doar de fizică, dar și față de matematică, chimie, istorie, geografie, latină, economie, biologie: Canci forever! Cred că materia mea preferată e pauza.

În fine, un picior alunecă, celălalt se dezechilibrează și el, urmează un țipăt sau un icnet scurt, mâinile pline de sacoșe încep să dea din aripi prin aer, picioarele nu mai găsesc niciun petec de speranță pe pământ, mintea încă nu acceptă că o să cazi, sărac fiind speri că propusele din plase nu vor păți nimic, mai ales că ai luat și ouă vrac și sunt într-o pungă în pungă și nu vrei ca tot ce ai ai cumpărat să fie plin de albuș și gălbenuș, prin urmare încerci să ridici brațele ca să protejezi cumpărăturile, respiri greu și panicat, din nas împingi involuntar și violent câțiva muci moi peste buze și barbă, o fracțiune de secundă te gândești la cei dragi și realizezi că n-ai așa ceva, telefonul nou, luat cu multă obidă, îți sare din buzunarul desfăcut al gecii și cade pe gheață fix cu colțul, dar are husă din aia de silicon care îl face să ricoșeze, să sară de câteva câteva ori, scurt, dar suficient cât să te prindă cu un colț în sus fix pe șira spinării când cazi la pământ, îl auzi cum crapă, reușești să cazi într-un cot ca să nu dai chiar cu capul și te oprești cumva pe o parte, cu șoldul peste ouăle care sunt scuipate mult prea repede de șoc peste omătul imaculat, dar atenția îți este instantaneu captată de simțul olfactiv și realizezi că ești cu gura, nasul, obrazul, ochiul drept și jumătate de frunte în rahatul nestrâns al ceea ce pare să fie cel mai mare câine din istoria omenirii. Câinele ăla se căcase o sirenă, practic. Așa este ultima jumătate de oră a filmului despre care vreau să vă vorbesc.   

Și, cu toate acestea, frumuseți naturale care sunteți voi, cititorii, nimic nu alunecă așa cum poate aluneca mintea. Atunci când o idee se duce pe gheața minții, doar primăvara atenției o mai poate repune în echilibru, dar, cel puțin eu, aleg de multe ori să rămân în iarna neatenției și să-mi las mintea să alunece pe propria gheață.

Am ținut neapărat, morțiș, cu dinții, cu tot dinadinsul să precizez aspectul alunecos al minții pentru că este ideea de bază a acestui film minunat. Inside Man se numește filmul, e pe Netflix. Mi l-a recomandat doamna Pellea după ora 01:00 dimineața într-un mesaj pe Whatsapp de m-am speriat teribil, că adormisem cu telefonul lângă ureche, am făcut un atac de panică și scriu din spital acum, glumesc, telefonul era pe silent. Probabil și dumneaei, ca și mine, și-a zis pe la ora 21:00 hai să mai văd ceva scurt, un episod și mă culc, dar nu s-a mai putut dezlipi din fața filmului timp de 4 episoade. 

Filmul ăsta are doar calități. Una dintre ele este că te prinde de cum începe. Alta, v-am zis deja, e finalul în timpul căruia, vreo douăzeci de minute nu am putut nici să stau jos. Oricum, se întâmplă foarte multe lucruri și în timpul celor patru episoade, dar finalul e intens tare. E genul ăla de film în care se alternează câteva povești, iar acestea încep ușor, ușor să se întrepătrundă până devin una singură. Știți și domniile voastre cum era, de exemplu, în Game of Thrones unde, să zicem, Cersei urma să aibă o discuție foarte interesantă, dar, până ajungem la ea, haideți să mai vedem câteva minute cu Arya pe cal și o secvență în care Sansa se gândește. 

În Inside Man toate planurile sunt interesante, nu te deranjează când se trece de la unul la altul. Iar cel mai șmecher e că nu-ți vine să ții cu victima și principiile ei de rahat. Și, ca să nu uit, vedeți că mai e o bucată de film după genericul de final și care schimbă totul. Eu am aflat de ea la câteva zile după ce am văzut filmul. 

Toată lumea joacă bine, ca să stați liniștiți. Stanley Tucci este unul dintre actorii principali. Un criminal, dar și profesor de criminologie în același timp. Și dumnealui spune la un moment dat că noi toți suntem criminali în sinea noastră, că toți avem potențial să devenim criminali într-o zi foarte proastă și hey, hey, dragii mei, câte se mai întâmplă atunci când ne lăsăm mintea sa alunece. Am creierul patinoar de la câte idei am lăsat să alunece pe el și, prin urmare, ne doresc tuturor să înțelegem că mai bine stai pe loc dacă nu ești sigur 100% că nu aluneci. Eh? Filosofia vieții. 

Am mai văzut de asemenea și Halo, un serial SF bine făcut și mișto ca acțiune, decoruri, costume, actori, tot. Acțiunea are loc prin 2500 și m-a pus un pic pe gânduri, pentru că cei din film încă Îl caută pe Dumnezeu, dar cu nava spațială. Sper să Îl găsim mai repede, că să am de ce mă ține, că eu, dacă mai alunec mult, o să prind o viteză de rotație și cred că mă lansez de pe orbita propriei minți… Doamne ferește și Doamne ajută, mintea vorbește abia când e mută. Adrian Pârtuitorul. De la pârtie. Când aluneci. Știți? Pup.