Cel mai mare muzeu din București pe care nu îl vizitează aproape nimeni

13 mai 2022
8818 Afișari
Cel mai mare muzeu din București pe care nu îl vizitează aproape nimeni
Adrian Teleșpan

Am avut un vis. Eram la nudiști pe plaja din Eforie și mă uitam lung la ceva la fel, căzând într-o oarecare patimă erotico-creștină, întrucât eram acolo cu un prieten, Eduard, de la teologie, care și el se uita tot în direcția lung-dorită, deși puteam să ne lungim și singuri. 

Și, cum stăteam așa cu retina captivată, din stuful din spatele nostru, că era un stuf în vis în care se lungea destul de multă lume, a sărit direct la noi pe pătură vecină-mea Vergilica, îmbăcată, printre altele cu o vestă din aia tip Alain Delon din blană de miel sau oaie, nici nu mai contează, oricum se căca pe ea de cald, ce-o fi fost în capul ei nu știu, dar nici ea nu părea foarte interesată de acest subiect, deși societatea spune că trebuie să ne preocupăm de ce avem în cap, de parcă ar putea băga cineva mâna în foc că avem așa ceva, cap adică. Eram din Eforie în vis. 

Vergilica are undeva în jur de 68 de ani, 5 luni și 9 zile, dar asta nu a împiedicat-o să sară la noi pe pătură cu agilitatea unei pantere negre, scoțând și un fel de chiot care a făcut toată plaja să renunțe preț de câteva secunde la orice gând cu valențe erectile. Însăși imaginea acestei femei în vârstă plonjând prin aer i-a făcut pe mulți să-și uite gândurile murdare, întrucât grimasa ei în plonjeu aducea mai mult cu un deces provocat de constipație decât cu orice formă de atletism. Realizez acum, scriind aceste rânduri, că de-aia e bine să te uzi când ai gânduri murdare, ca să te speli, gen. Așa. Și plonjează Verglica la noi pe pătură, trage aer în piept, stă câteva secunde de parcă și-ar fi dat scroll prin memorie, începe să plângă, mă ia de mână, bine că a nimerit-o, și-mi zice glaciar, că mesteca o gumă foarte mentolată, din fericire, că de multe ori îi mai miroase gura “Hai acasă, că muri mă-ta mare!”. Deși eram la Eforie, ea a folosit perfectul simplu, în fine nici nu mai contează, sufocată de durere, începu să-i tragă chilloții pe el lui Eduard. “Stați că ăia sunt chiloții mei!”, i-am zis. “Sunt așa de supărată că-i încurcai…”, mi-a răspuns ea cu siguranța unei persoane care cunoaște toți chiloții din lume, mai ales că are o vârstă, după cum v-am zis. 

M-am dus cu Eduard acasă la bunică-mea care nu mai stătea în casa noastră de la țară, ci la etajul 4 într-un bloc cu 4 etaje, noroc că am hernie de disc și în vis și nu trebuie să car sicriul. “Cine e ăsta?”, m-a întrebat mama, “Eduard, prietenul meu…”, “Știam eu că va fi ceva care să-mi strice ziua în care moare soacră-mea, duceți-vă să faceți curat la ea în cameră, că o luară să o spele…”. Ne-am dus să facem curat, am strâns pe acolo, am dus gunoiul la tomberonul din spatele blocului și ne-am așezat să fumam o țigară pe o băncuță destul de precară când, din balconul bunică-mii, sări fix între noi Vergilica, “Ia uite a dreacu’ ninja!”, se gândi și visul, nu doar eu. Îmi luă țigara abia aprinsă din mână, trase un fum de-o termină, se aplecă nementolată spre mine și mă întrebă “Nu găsirăți niște dinți?”, “Niște ce?”, “Dinții lu’ mă-ta mare că nu mai putea să-i poarte după ce făcuse pareză, că nu i se mai potriveau în gură, dar acum putem să-i băgăm în gură, că n-o mai incomodează.”, “N-am găsit, bre, nimic!”, “Erau într-un șervețel cu pomi de Crăciun pe noptieră…”, “Poate-i aruncarăm când făcurăm curat.”, “Duceți-vă să-i căutați.”, “Unde să caut, bre, pe bezna asta în tomberon?”, “Ai lanternă-n celular… Că n-o îngropăm fără, să nu poa să vorbească ca lumea când o întreabă Sfântul Petru cine e…”, “Hai, bre…”, “Nu mai comenta, că nu e meci, e priveghi!”.

Și așa am ajuns în vis, Eduard și cu mine, să căutăm dinții în ditamai ghena și i-am găsit imediat după ce a vomitat Eduard, că i se lipise un tampon folosit de flip flop, că niciodată nu o să înțeleg de ce au tampoanele folosite hârtie lipicioasă, de unde puteți înțelege că am căutat prin câteva gunoaie la viața mea, nu de foame, ci de nevoie, că nici nu mai știu ce pierdusem, dar, ca tot omul și eu, mai ales în vis, am senzația că am pierdut ceva. N-au fost așa greu de găsit datorită șervețelului specific, treaba e că cineva scrisese, mai în glumă, mai în serios, “YOLO” pe cei patru dinți din față sus. 

Altundeva voiam să ajung evident, că, până acum, nu are nicio treabă, în aparență, titlul cu povestea, la faptul că e foarte important aspectul, chiar și când pleci pe lumea ailaltă, de parcă n-ar fi suficient de ailaltă lumea asta. Povestea asta, în fine, n-a fost la mine în vis, ci mi-a povestit-o ieri Aida Economu, care a pățit treaba asta cu bunică-sa, Dumnezeu s-o ierte, ce expresie nelalocul ei, de parcă lui Dumnezeu i-ar lipsi neînțelegerea greșelilor noastre și ar fi nevoit să-Și ierte copiii care fac și ei greșeli ca niște copii ce sunt, până învață să nu le mai facă, îndeosebi că nu au nevoie de ele. 

Ce-o avea nevoie de dinți omul în groapă, nu știu, că numai persistentul accent pe care îl punem noi pe trup poate să justifice o astfel de idee, într-un context în care, parafrazând Cursul de Miracole, o carte pe care v-aș recomanda-o pe toate părțile, trupul e rama, iar Sufletul e tabloul, iar noi, majoritatea, ca niște tâmpiți, nu mai vedem tabloul de ramă, mai ales că la ramă, atâta vreme cât nu întâlnește Sufletul, participă și Mintea, parcă venită din altă parte, deși nu sunt mai multe părți. O scriu și pe ea cu M mare, pentru că știu de ce e în stare, deși ea încearcă cu un vădit aparent devotament să mă convingă că nu e. “Mai taci, fă, îi zic câteodată, că, abia când taci, poți!”, dar ea nu și nu. Paradoxal concept mintea, fericit concept Mintea, nu intru în discuția asta, mai ales că scriu singur.

Aici voiam să ajung, evident, cu ocazia nopții muzeelor pe care vă recomand să le vizitați dacă asta simțiți să faceți. Dacă nu, puteți mânca o savarină sau viziona un film la televizor sau să jucați ping pong sau vă plimbați câinele, fie el și imaginar. Cel mai mare muzeu suntem noi, toți oamenii, împreună, un ocean de suflete pe care ne străduim care mai de care să le înrămăm în fel și mai ales chip.

Nu vă mai țin mult cu treaba asta, însă aș vrea să vă propun spre ascultare o idee. Din fericire, nu doar pentru mine, consider că una dintre cele mai mari aroganțe ale oamenilor este să ne imaginăm că greșelile noastre pot afecta, în vreun fel sau altul, Sufletul care este Ceva creat de Dumnezeu. Suntem cu toții destul de prea obișnuiți cu ceea ce numim durere. De multe ori durerea aceasta se resimte ca o coroană de spini care ne pică din exterior peste Inimă și o strânge și o înțeapă. Sau ca pe o gheară care ne mușcă din interior coșul pieptului, făcându-ne incapabili să mai aducem bucuria în discuția cu noi înșine. Sau ca pe un gol care ne cade greu peste piept, transformând ceva ce s-a întâmplat în trecut sau ceva care se poate întâmpla în viitor într-o povară a prezentului, timpul devenind astfel același lucru cu gravitația, ele fiind oricum, amândouă, două concepte inexplicabile, dacă nu or fi același lucru, timpul fiind pentru minte cum e gravitația pentru trup.

Când durerea se lăfăie în piept, nu ne gândim însă că mintea este atât de parșivă sau ingenioasă, încât să proiecteze toată durerea cauzată de ea pe Inimă, partea noastră care nu își dorește nimic altceva decât să fie prietenă cu Mintea, să lucreze împreună, să se alinieze și să se alieze, astfel încât Omul să și-o ardă liniștit.

În demersul nostru asiduu de înrămare, care uneori durează o viață, uităm de tablou, de acest instantaneu etern care este Sufletul și care conține toate culorile Cerului, toate suspinele de bucurie, toate razele Soarelui, toate infiniturile de Stele, toate galaxiile care înfloresc în Univers, toate ploile care spală greșelile tuturor lumilor, toate Iubirile care fac Una Singură, toate lacrimile de fericire, toate zâmbetele Copiilor lui Dumnezeu și toată senzația la fel de cunoscută ca durerea, dar mult mai ignorată decât ea. O senzație care ține tot de piept și pe care aș numi-o înmuierea Sufletului și pe care o simțim de fiecare dată când facem ceva bun sau corect fără a aștepta ceva în schimb, senzație care prinde rădăcini, crește, înmugurește, înflorește și dă roade într-o singură secundă atunci când Omul ajută altă făptură. Ca să nu mai zic că trăirea aceasta apare și atunci când vedem alți Oameni ajutându-se între ei.

Norocul nostru etern e că ramele sunt efemere, iar Tabloul e de neatins, că doar n-ar fi fost Dumnezeu atât de tâmpit, încât să le dea Copiilor Lui imposibila posibilitate de a-și bate Inima, altfel decât în aparență și, de asta, Dumnezeu ne-a creat un context în care, de fapt, ne batem doar capul și nici asta n-are cum să fie fără vreo utilitate pe care încă n-o înțelegem. Încă. Oricum, stă în puterea noastră ca, până înțelegem, să privim cât mai mult tabloul și s-o mai lăsăm naibilor de ramă. Atât pentru astăzi. În rest, Doamne ajută și Doamne ferește, că nu sunt cel privit, ci Cel ce privește. Pupixxx. Addy.

Nota B365.ro  De pus în ramă:

Cookies