Cel mai mare cântăreț din lume, mort în condiții suspecte

Cia-o, fratzii mey! Ce face ochii voștri azi? Privesc spre interior sau înspre exterior? În aproape fiecare zi de joi am o întrevedere telefonică cu Anamaria, redactorul șef de la B365, discuție în urma căreia, de cele mai multe ori, stabilim subiectul fierbinte al momentului pe marginea căruia voi scrie articolul de vineri. Subiectele fierbinți din această perioadă sunt pandemia, războiul și garsoniera din Cluj. Despre pandemie am mai scris, la război nu mă pricep, deși am purtat un război permanent cu mine timp de 40 de ani, iar garsoniera s-a închiriat. Ne-am trezit, așadar, Anamaria și cu mine, într-un impas creativ. Ne-am lovit de un obstacol al neîntâmplării, de un zid al nimicului, de un șanț prin care se scurgeau spre oceanul vieții doar subiecte mizerabile de care omul e sătul. Impasul acesta s-a dizolvat de o manieră foarte diafană, dar bruscă în momentul în care Ana a spus următoarele vorbe: “Știi pe ce dă omul click? Pe mort, frate! Omul, dacă vede mort în titlu, intră să citească! Omul e fascinat de moarte! E groaznic!”.

Acum, io n-o să mă amăgesc că v-aș putea păcăli pe dumneavoastră, pe cei care mă cunosc, cu titlul acesta. Pe cei care cred că nu mă cunosc, însă, îi pot atrage în capcana iluzorie a morții. Tot ce pot să îmi doresc e că atât dumneavoastră, cât și dumnealor să vă bucurați de conținutul acestui articol, nu c-ar trebui să mă intereseze sau preocupe acest aspect. Vă spun de la bun început că un titlu mai potrivit pentru articolul acesta ar fi fost: Cel mai mare cântăreț din lume îngropat de viu. Vă explic imediat.

Într-o încercare filosofico-muzicală, artistul cunoscut publicului sub numele de Haddaway se întreba în 1993 următorul lucru: “What Is Love?”. Ce este dragostea, adică. Nu știu dacă domnia sa a realizat la momentul respectiv că aproape a dat răspunsul în următorul vers al piesei: “Baby don’t hurt me!”. Adică, tradus în românește: “Iubi, nu îmi face rău!”. 

În urmă cu două mii de ani, un alt mare artist popular, cunoscut publicului sub numele de scenă Iisus, spunea, într-una dintre cele mai frumoase piese cântate vreodată: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. La momentul respectiv, piesa a fost considerată destul de nișată, prin urmare nu a ajuns pe locul întâi în topuri, cum s-a întâmplat cu “What Is Love?”. Pentru cei care au auzit-o, însă, a devenit piesa vieții lor și tot ce și-au dorit ulterior a fost să le-o cânte și altora. Unii i-au trimis să cânte la altă masă, alții s-au bucurat că a devenit și piesa lor preferată.

Revin puțin la Haddaway. Am spus că aproape a dat răspunsul pentru că ideea că altcineva ne face rău, că altcineva ne rănește e foarte subiectivă și, foarte subiectivă fiind, e foarte posibil să nu fie întreagă la minte, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile subiective. 

În ajutorul lui Haddaway a venit, în 2019, un alt artist contemporan, cunoscut publicului sub numele de Papa Francisc. În anul adineaori menționat Papa a fost de acord ca unul dintre versurile unuia dintre cele mai mari hituri ale tuturor timpurilor, “Tatăl nostru”, să fie modificat. Astfel “și nu ne duce pe noi în ispită” a devenit “și nu ne lăsa pe noi să cădem în tentație”. 

Găsesc această modificare ca fiind de un excepțional bun simț, că doar nu e tâmpit Dumnezeu să ne ducă pe noi în ispita în care nu Își dorește să fim. Cei care cădem în ispită suntem noi. În ispita conflictului, în ispita fricii, în ispita vinei, în ispita suferinței. Dacă am avea răbdare câteva secunde și am privi situațiile neplăcute obiectiv, am realiza că răul nu are o altă sursă decât mintea noastră, că răul nu ni se face, ci ni-l lăsăm făcut, din simplul motiv că gândim cu mintea în loc să cântăm cu sufletul. Bine, veți spune, cum se aplică asta dacă vine unul și ne înjunghie, de exemplu. Ajung și acolo. 

Un alt mare cântăreț al lumii acesteia, cunoscut publicului larg sub numele de Buddha, cânta, la începutului unui cântec cu cel mai fericit final, un vers aparent fatalist și fără rezolvare: “Totul este suferință!”. Finalul foarte fericit indică foarte clar că această suferință poate fi depășită și atunci orice e posibil. Suferința, ispita adică, e peste tot. O vedem în copii care mor de cancer, în popoare întregi care mor de foame, în războaie purtate între națiuni, în conflictul dintre oameni, în politicieni care nu trăiesc pentru binele comun al tuturor. Și, la orice formă de suferință întâlnită în cale, noi, oamenii răspundem cu respingere, cu dezgust, cu acuzații, în loc să răspundem cu compasiune.

În lumea acesta e foarte greu să fii idealist. Idealismul le pare multora extraordinar de perfid și iluzoriu, extrem de nefondat. Când cineva vine și ne înjunghie nu se pune nicidecum problema înțelegerii, ci a acuzației. Nu se gândește nimeni că ăla care a băgat cuțitul, fie că e cu lamă sau verbal, nu e chiar un om fericit, ci, dimpotrivă, un om aflat într-o mare suferință. După cum bine știți, nu s-a auzit de nimeni care să fi aruncat cu vreo piatră din Nirvana. N-am auzit niciodată declarații de genul: “Am bătut-o că eram fericit, dom’ judecător!”. Nimeni nu înjură când e fericit, dar, cum refuzăm să cădem în “ispita” idealismului și înțelegerii, atunci când cineva ne scuipă, scuipăm și noi. Din simplul motiv că nu ne luăm 10 secunde să ne aducem aminte că respectivul ne-a scuipat, pentru că era nefericit. Că în flegma aia se distrau de minune ispite și traume venite din generații întregi, atât de mult adâncite în trecut, că nici nu mai avem cum să știm pe cine să dăm vina. 

Pentru a scuza acest comportament deviant de ambele părți ale scuipatului, omul l-a inventat pe diavol. “Dracu’ m-a pus!” e o expresie des întâlnită care justifică greșelile făcute cu mintea noastră. Are și Toma Caragiu un fragment excepțional pe tema asta, vă invit să îl căutați pe Youtube dacă nu îl știți. Dați căutare Toma Caragiu Mefisto. Mintea ne spune mereu: Ești atacat, atacă și tu sau măcar apără-te, fugi. Mintea ne spune o grămădă de tâmpenii, pentru că se joacă cu noi de-a v-ați ascunselea, părând să își ascundă de noi adevăratul ei scop: Înțelegerea. Pentru că mintea noastră umană poate înțelege și de ce unul scuipă și de ce altul îmbrățișează.

Greșeli făcute cu mintea noastră, repet. Și ajung acum și la legătura acestui articol cu titlul său. În toată debandada asta a minții care vorbește și ne spune, mintea caută ceva, caută un partener, vrea să cânte, ca să nu mai vorbească. Iar Mintea, care nu e deloc puțin lucru, ci dimpotrivă, nu vrea să cânte cu oricine, ci vrea să cânte cu cel mai bun dintre cei mai buni cântăreți. Mintea caută Sufletul să cânte cu el, știind că în momentul în care va face asta, duetul dintre Ei doi se va transforma într-un singur interpret. Pentru că, în străfundurile ei îngropate sub traume, decepții, crime, cancere, războaie, genocide, mintea știe că ea poate să tacă doar dacă se apucă de cântat, că poate să se bucure de liniște doar cântând.

Am pus mort în titlu, pentru că mortul face click, dar v-am zis că mai potrivită ar fi fost sintagma “îngropat de viu”. Sufletul nici nu avea cum să fie îngropat altfel, pentru că e etern. E viu în noi și pentru noi, iar El nu face decât să cânte despre Unire, nu cum face, în aparență, nesimțita aia de minte care bodogăne despre dezbinare, exasperată fiind și ea că nu găsește ce caută, de fapt. Ce, dumneavoastră nu bodogăniți când nu găsiți cheia de la casă, de exemplu? Mintea vrea și ea, cheia de la Suflet și, pe parcursul unei vieți are nenumărate indicii și repere. Bucuria când vezi pe cineva drag, de exemplu. Cum ar fi să ne fim dragi cu toții? Păi, ne-am bucura încontinuu. Serios acum, dumneavoastră pentru dumneavoastră ați prefera să vă enerveze doamna Șoșoacă sau să o iubiți și să vă iubească și dumneaei? Care variantă credeți că v-ar aduce mai mult prinos?

Partea excepțională e că, oricât am îngropa noi Sufletul, el nici nu moare, nici nu se schimbă. El cântă mereu despre Iubire, așteptând într-o răbdare infintă să Îl auzim. Sufletul abia așteaptă să realizăm că, chiar dacă ne ducem dracu’ de mii de ori, ne întoarcem înapoi. Nu rămânem acolo niciodată. Există și cazuri care nu par să se întoarcă până la moarte, dar, în fond și la urma urmei, nimeni nu știe cum e după. În cazul acestor cazuri există o întrebare care îi macină pe oameni de mii de ani. “Cum e posibil ca Dumnezeu să fi permis să se întâmple așa ceva?”. O întrebare foarte pertinentă, mai ales când vine vorba de suferința copiilor. Nimeni nu știe să răspundă, pentru că nu ai cum. Singurul răspuns care poate scuza rahaturile pe care le permite Dumnezeu și pe care eu aleg să îl cred e: “Nu a permis!”, iar ceea ce trăim noi este o aparentă realitate creată pentru că noi să ne maturizăm și să ne înțelegem dreacu’ odată!:))

Religiile vorbesc mult de viața veșnică pe care o trăiește Sufletul. Unii cred, alții nu și asta e ok, pentru că bunul simț funcționează și la credincioși și la atei, iar bunul simț, unul dintre cântecele preferate ale sufletului, ne spune, atunci când îl ascultăm să avem bun simț și față de cei care par să nu aibă, pentru că “te înțeleg” aduce mereu liniște în detrimentul lui “mă enervezi”. În limba engleză, limba cea mai de circulație din lume, bun simț se spune common sense, adică un simț comun, iar marele nostru avantaj e că tot ce simțim bun, frumos și nobil e cântat de Suflet, iar, din fericire pentru noi, acest lucru e posibil doar când nu judecăm. Că așa a vrut Universul, ca Sufletul nostru să cânte atunci când Mintea se oprește din judecată și poate să cânte cu El. Tough shit, ce să zic?, mai ales că e posibil.:)) Vă dați seama când om cânta toți până Unde se poate auzi? Toți vrem să fim soliști, să ieșim în evidență, într-un context în care doar Corul funcționează. Vă pup pe cântec și ne doresc să ne deshumăm Sufletul, deloc întâmplător călător în vasul acesta de lut care nu e o urmă ce duce spre moarte, ci în Altă Parte, dar asta nu ne privește pe noi, deși se uită la tot ce facem.

Cu drag, Addytză. 

Nota B365.ro: Poate că n-ar fi o idee proastă ca, la un moment dat, să transformăm telefonul de joi în  teleconferință cu Adi și cu voi. Sau poate în party. Ne mai gândim. Între timp, să mai citim:

• Scandalos! Oana Pellea, comportament inadecvat în timpul unui interviu
• CUM L-am găsit pe Dumnezeu
• Ce s-a întâmplat, de fapt, acasă la familia Șoșoacă
• Efectul cărții lui Codin Maticiuc asupra armoniei