Cel mai cooltural loc de băut al Bucureștiului este o „sticlărie” 

Unde se întâmplă lucruri mai underground decât în undergroundul beciului vestit al Danei Marijuana, decăzută între timp în banalitatea unui subsol de bloc pentru fumători ilegaliști. Aici e vorba de un loc condus tot de o femeie, da, dar de niște amazoane cu brățările meseriei de sticlărese. 

Se numește „Grădina Sticlarilor” și vă sfătuim să nu-l confundați cu vestita Curte a Sticlarilor de pe Șelari, unde-s adunate atelierele sticlarilor încă din anii 70 și unde există într-adevăr o terasă de care nu știu mai nimic, pentru că, cel mai probabil, este condusă de bărbați. Care, la noi, dacă nu-s armeni sau greci sau machidoni, chefii sunt prea atenți la detaliile de profit pentru a ieși o chestie altfel-chic-decor. 

Marele atuu al Grădinii cu cuptoare de sticlă și bar cu neprofesioniști – un avantaj declarat pentru mine, băiat crescut pe litoralul comunist și ospătari cu școală – este că nu se iau în serios. 

Fetele nu vor să facă comerț cu terase amenajate. Vor mai degrabă să vândă sticlele lor suflate și atelierele pe atmosferă de muzică indiană, iar apoi să bea o bere cu niscai tarafuri (aici am văzut-o anul trecut, ultima dată în viață, pe Catanga), teatre ad hoc și evenimente jazzissime. 

Bunăoară, avem un reflex istoric tipic unei capitale din Bărăgan al căldurilor de toate felurile, și în care cădeau muștele din copac de cald și chirițele în mrejele tuturor Ricilor  (A)Venturianilor. 

Ultimul cenaclu literar şi artistic,Terasa Otetelişanu, a dispărut sub loviturile târnăcoapelor. Pe locul unde se ridica vestitul local şi în grădina în care s-a născut opereta română şi de unde au pornit faimoasele succese de pe vremuri, se va ridica palatul uriaş al unei societăţi particulare. 

Terasa era locul de întâlnire al tuturor literaţilor dinainte de răsboi şi mulţi artişti reputaţi azi şi-au făcut debutul pe ospitaliera scenă din parcul cu copaci străvechi. Iar sunetele târnăcoapelor par lovituri seci de ciocan pe sicriul  unor amintiri duioase. A dispărut „Terasa” . S’a dus ultimul cenaclu…”. Realitatea Ilustrată 1931

Desigur că faima cafenelelor și a teraselor din interbelicul deja oniric în raport cu contemporaneitatea “lounge” o făcea clientela lor pestriță și adesea celebră, precum Vlahuță, Caragiale sau Maria Tănase.

Cum doar eu am rămas din gașca lui Caragiale, mă simt dator să vă povestesc despre ce locuri mai aduc cu acelea în care, nu-i așa, toți ne-am dori să ne întoarcem cu mașina timpului de calitate.

Aici și astăzi o face doar intâmplarea jemanfișismului sticlăreselor, dar și cosmopolitismul improvizat și farmecul autenticității „out of the box”, pentru care nici măcar băuturile nu ar trebui să fie mainstream. 

Artizanalul și amintirea „piciorului pierdut” al Bucureștilor sunt cele mai importante atribute ale grădinii mele preferate. Dar e musai să fac totuși un disclaimer: acest articol nu conține plasare de produse. 

Nu-i fac reclamă, că n-are nevoie, ci, în loc să caut fotbaliști și gagici bete, caut locuri în care, da, criteriul meu dogmatic este să nu vină prea multă lume. Eu funcționez „alături de drum”: 

Când lumea e puhoi la mare, eu rămân în București. Când lumea e buluc la ski, eu mă duc într-o Deltă a Dunării înghețate pe orice băț. Așa că Vama mea e aici. La grădina sticlăreselor.

PS Și, culmea coincidenței, cel mai sălbatic parc al Bucureștilor și ultimul descoperit este Parcul Sticlarilor.

Nota B365.ro După ce o să îi mulțumiți lui Liviu pentru „Grădina Sticlarilor”, vă mai recomandăm câte ceva bun, bun de la el:

• Da. Va fi și mai cald. Pentru că negaționiștii climatici au aere condiționate
• Ce facem cu morții abandonați pe marginea străzii în București. O propunere
• Cele mai urâte clădiri de pe cele mai frumoase bulevarde din București. Toate sunt în proprietatea statului