CONTRIBUTORS

Cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată și care mi-a schimbat complet percepția asupra filmului cu proteste și pandemie pe care îl vedem cu toții

Am decis să scriu acest articol, inspirat fiind de articolul publicat ieri, aici pe site, de Maria Coman.  După mii și mii de ore pe care le-am petrecut în fața televizorului sau laptopului, privind cu ochii și uneori cu inima mii de filme și seriale, am decis care este filmul meu preferat. Fac o mică introducere și vă rog frumos și cu o blândă reverență să o tratați cu răbdare. 

Am plâns la “Home Alone” că l-au uitat pe Kevin acasă. Vorbeam acum câțiva ani cu o italiancă și am întrebat-o dacă i-a plăcut “Home Alone” și ea mi-a zis că n-a auzit în viața ei de filmul acesta, aspect care mi s-a părut imposibil. I-am povestit câteva secvențe și mi-a zis: Aaaaa, la noi, în Italia filmul ăsta s-a numit “Mama ho perso l’aereo”.  Adică “Mama, am pierdut avionul!”.

Am plâns interminabil la “Take This Waltz” când Seth Rogen e părăsit de Michelle Williams. Vă explic un pic. Seth și Michelle se iubeau nespus și formau un cuplu absolut adorabil, confortabil care semăna cu o casă în care să te duci când ești in convalescență emoțională. Totul era perfect. Apoi, Michelle l-a cunoscut pe Luke Kirby și l-a anunțat, cu inima frântă, pe Seth că îl părăsește. Lor nu le mergea dușul în casă. În sensul că, atunci când făcea duș, Michelle era năpădită de un jet de apă rece. După ce i-a zis că îl părăsește, Seth a rugat-o pe Michelle să facă un duș. Ea n-a vrut. El a insistat. Ea a făcut, iar el a luat o oală cu apă rece și i-a aruncat-o, în cap, peste perdea. Apoi i-a mărturisit acesteia că dușul mergea foarte bine și că el îi arunca apă de fiecare dată, pentru că plănuia ca, atunci când ei vor împlini 70 de ani, el să îi spună că i-a făcut această glumă toată viața. Am plâns la faza asta atât de mult încât ochii mei au plecat ținându-se de mână să ceară ajutorul minții, șoptindu-și panicați la ureche lucruri pe care nu le voi afla niciodată și privind, din când în când, înapoi, îngrijorați spre mine. Tot timpul m-a emoționat romantismul premeditat.

Am și râs la filme, una dintre comediile mele preferate fiind “The Sweetest Thing”. Nu am găsit încă explicația, dar mi s-a părut foarte amuzantă lebăda aia de staniol plină cu viermi. If you know, you know. Și când s-a uitat Cameron Diaz prin glory hole în baie.

Acum o să trec la subiect. Oricum, am făcut introducerea aceasta mai mult ca să nu se vadă în printscreen-ul de pe Instagram care e, de fapt, filmul meu preferat. Sunteți pregătiți? Oricum, vă spun de pe acum, că sunt singurul om de pe pământ al cărui film preferat e acesta.

Filmul meu preferat e viața mea. E chiar serialul meu preferat. Cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată. Mă uit la el din 1979 când episodul pilot a fost lansat pe 11 noiembrie, cu mai bine de două luni înainte de data lansării programate. Medicii care l-au văzut în premieră au considerat că va fi un scurtmetraj care o să dureze vreo 48 de ore, pentru că m-am născut cu ceva ce părea să fie hidrocefalie. Vă dați seama, auzind această primă recenzie, am căpătat o oarecare reticență vis a vis de critică. Patru ani și jumătate mai târziu, tot medicii, critici destul de aspri deci, au considerat că nu va fi un serial, ci un lungmetraj, eu fiind diagnosticat cu meningită, boală despre care se spune că, ca daca o faci, ori mori ori rămâi prost. Îmi dau atât de tare ochii peste cap la ipoteza asta, că îmi vad chica. Nu m-am tuns de două luni.

M-am uitat la filmul acesta, cu sfințenie, în fiecare zi a vieții mele, deși timp de patruzeci de ani nu l-am suportat. Nu-mi plăcea deloc, dar m-am uitat. Personajul principal mă scotea din minți. Grav. Atât de prost (nu de la meningită) și obsesiv și frustrat și judeca pe toată lumea și se considera superior, dar avea umor. În fine. cum se spune în românește, nu-l haleam. Cu toate astea, mă uitam. Au fost răsturnări de situații, mai ales când personajul principal s-a răsturnat cu mașina și l-au dat afară de la Pro TV. Fiind beat mort și pe scaunul mortului, nici atunci n-am murit.

Apoi, la patruzeci de ani, în viața mea a apărut o răsturnare de situație pe care nu am prevăzut-o nici măcar o secundă, deși eu scriam scenariul filmului la care mă uitam. Mai degrabă aș spune că a apărut o răsturnare de percepție care m-a făcut să înțeg că nu înțelegeam nimic.

Noi, oamenii, suntem ființele cele mai capabile din punct de vedere mental de pe Pământ. Și, cu toate astea, am eșuat în a ne înțelege unii pe alții. Am eșuat să ne privim cu îngăduință, am eșuat în a ne ierta, am eșuat în a ne iubi noi, unii pe alții, în cadrul speciei. Din punctul meu de vedere, la baza acestor eșecuri stă un singur lucru. Faptul că ne judecăm. Noi între noi, dar și pe noi înșine. Constant, continuu, fără rețineri, totul în mintea noastră este o judecată de valoare. Judecăm fiecare om pe care îl vedem, uneori chiar de la prima vedere.

Schimbarea asta de percepție din mintea mea sau din inima mea a transformat filmul pe care îl detestam într-un film care îmi place din ce în ce mai mult, pentru că este excepțional de sănătos să nu judeci. Nu vă imaginați că eu plutesc acum într-o mare de nonjudecată, pentru că nu e așa. Deocamdată sunt la nivelul în care mă judec pe mine că îi judec pe alții, dar dețin speranțe de evoluție. Nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. Nu știu cum o să se termine filmul ăsta, dar sigur o să prind finalul.

Am zis mai devreme că sunt singurul om al cărui film preferat este acesta, pentru că eu sunt singurul care l-a văzut pe tot și pentru că sunt de părere că viața fiecărui om ar trebui să fie filmul lui preferat, iar pentru asta nu e nevoie decât să nu îi judecăm pe alții și, deloc în ultimul rând, să nu ne mai judecăm pe noi înșine. Pun un mic accent, firav și delicat, pe faptul că eu sunt singurul care am văzut acest film în totalitate, pentru că mi-e foarte sănătos să îmi aduc aminte că n-am cum să judec pe cineva al cărui film nu l-am văzut în întregime. Și mă gândesc că, mai ales acum în 2021, nu ne-ar strica să fim mai buni cu toți și cu noi. Că toți avem căcaturi pe care le purtăm sub formă de cruci și traume, iar dacă vreunul nu le-ar avea, sigur el nu ar da cu piatra.

Vă doresc, în continuare, o vizionare cât mai plăcută a propriei vieți, pentru că sunt convins că, în multe cazuri, dacă nu în toate, personajul principal e mult mai mișto decât credeți voi și pentru că sunt convins că tuturor ne-ar plăcea, mai degrabă, să jucăm în “Friends” decât în “Saving Private Ryan”, din simplul motiv că o glumă pică mai bine decât o rană sau o crimă,  și asta chiar dacă pentru mulți dintre noi anumite sezoane din serialele în care jucăm nu par să aibă legătură unele cu altele.
Puppi Dulke. Doamne ajută. Adi.
Nota B365.ro. Pentru cine a ajuns mai târziu aici, mai întâi e scuzat, mai apoi iată cum stau lucrurile: la o ședință de redacție pe teme existențiale majore, am stabilit unanim că Teleșpan e darul Universului pentru noi, în special, pentru restul lumii, în general. Am ajuns la concluzia aceasta firească citindu-i cu voce tare articolele. Ca să înțelegeți mai bine despre ce vorbim, punem mai jos multe argumente:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button