Cel mai bun, dar necunoscut remediu împotriva mahmurelii. Dă cliclk ca sjă vezsiu șiu tuh chare eh

Nu știu de unde vine expresia “m-am îmbătat ca o servitoare”, dar, în calitate de slujnică a cuvintelor, o voi considera o porcărie de expresie, întrucât a te face muci prin prisma consumului exagerat de alcool chiar nu ține de statutul social sau de poziția pe care o ocupi într-o multinațională. Singura scuză pe care ar avea-o această expresie ar fi că, după ce muncești exagerat de mult, după ce ești exploatată fizic sau psihic, ai tot dreptul să bei ca o împuțită. 

Folosesc femininul, că masculinul l-am folosit destul. Mă rog, într-un fel sau altul toți suntem niște servitoare ale propriilor minți până când decidem că mintea este servitoarea noastră și trebuie nu doar să o folosim, ci și să o respectăm și să-i înțelegem splendoarea pe care o are atunci când decidem ca ea să ne servească pe noi și nu invers. 

Prin prisma unei suferințe personale, nimic ieșit din comun, știți și dumneavoastră cum e suferința, am băut destul de mult în ultimele zile. Mă rog, în ultimele seri mai degrabă, pentru că suferința, cel puțin în cazul meu, cochetează cu lăsarea întunericului, pe genul dacă tot e beznă afară, hai să fie beznă și în capul tău, Adișorule. Ca și copil care merge la școală vieții în fiecare zi, seara, când vin de la școală am nevoia, ca tot omul, să-i povestesc unui părinte cum mi-a fost ziua, doar că părintele acela, interior și el ca și copilul interior, nu e tot timpul acasă și atunci mai beau și eu. Vreau să precizez că decizia ca părintele să fie acasă sau să nu fie acasă îmi aparține în totalitate.  

Nu vă lăsați pradă îngrijorării în cazul în care sunteți o persoană de bun-simț și vă pasă de mine, nu sunt alcoolic, în sensul că n-am nicio problemă dacă nu beau zile întregi. Nu îmi arde buza, ca să zic așa, dar mno, amarul nu se prea îneacă în apă. Cel puțin, amarul meu în apă cam face pluta, în schimb în whisky e ca Leo în Titanic, dar, deocamdată sunt conștient de faptul că dacă o să-l înec prea mult o să mă duc și eu după el în loc să rămân ca Kate pe plută. Am și avantajul că suflu în fluierici în terapie. În plus, există o situație în care amarul n-are nevoie de lichid să se înece, e vorba de momentul când părintele interior e acasă.

Unul dintre prietenii mei cei mai buni mi-a zis la un moment dat că alcoolismul e foarte șiret în maniera lui de a se instala în sistemul uman. Nu cred că doar alcoolismul, ci orice fel de dependență. Cea mai parșivă dintre dependențe este suferința însăși, un concept de o frumusețe și o complexitate extraordinare. Îi zic parșivă pentru că ne ia de mici, de când suntem copii, dar fără ea n-ar mai fi nimic de învățat de la viața aceasta. Fără să ne dăm seama, copii fiind, ajungem să fim atât de dependenți de suferință încât, uitați-vă și dumneavoastră, a devenit un mod de viață atât de evident, că nu-l mai vede nimeni. Orbiți de propria suferință nu mai vedem suferința celor din jurul nostru. 

Până când se întâmplă un eveniment precum tragedia din Turcia și Siria, moment în care îți dai seama că propriul tău cutremur este cumva insignifiant. Vă spun sincer că eram cumva blocat în propriile emoții, atât de blocat că nu le mai simțeam deloc. Atât de deloc că nu prea mai puteam să plâng. Mă uitam la propria tragedie ca un perete, nu ca un observator. Și aș fi plâns, dar nu puteam, nu pentru că nu mi-ar fi fost milă de mine, ci pentru că mintea, uneori, consideră că cea mai sănătoasă soluție e să se transforme într-o piatră. Pentru cei mai norocoși dintre noi, piatra se înmoaie după o vreme prin compasiune față de sine, prin capacitatea de a găsi bucurie în viață, în lucrurile mărunte, prin compania unui prieten sau a unui terapeut, prin relații sănătoase. Pentru cei mai puțin norocoși pare doar să se înmoaie într-o zi plină de alcool, ca a doua zi să fie tare din nou.  

Nu mai puteam să plâng, probabil că lacrimile mele săriseră să ajute pe altcineva. Am o părere prea frumoasă despre lacrimi ca să cred că stăteau ca niște muiste, fumând o țigară după colțul minții mele ca să nu le văd, lăsându-mă să le aștept și râzând de așteptarea mea. Exclus. Lacrimile mele plecaseră să ajute pe altcineva. Până când am văzut un bărbat din Siria luându-și copilul mort din dărâmături. Atâta deznădejde… Se dărâma omul acela. În jurul lui au făcut cerc alți bărbați care au început să-l atingă ușor pe umăr și pe creștet pe tatăl acesta, zicând toți în cor Allahu Akbar, Allahu Akbar, Allahu Akbar, adică Dumnezeu e mare. Atât de frumos să îți aduci aminte că Dumnezeu e mare când suferi… Atât de frumos… 

Atât de frumos să nu-L părăsim pe Dumnezeu când mintea ne minte că El ne-a părăsit pe noi. Pentru că Dumnezeu e atât de mare, încât noi putem să plângem pentru alții când nu mai putem să plângem pentru noi. Ce ajutor frumos din partea unor frați care suferă, vă mulțumesc din suflet. Nu sunt multe bucurii ca bucuria de te ruga și pentru alții, nu doar pentru tine, iar eu sunt recunoscător că mi-a luat doar 43 de ani să înțeleg că mă bucură să mă rog și pentru alții, că mi-a luat doar 43 de ani să înțeleg cât de bine îmi face să îi mulțumesc lui Dumnezeu când simt suferință, moment în care mi-am dat seama că Doamne ajută e o constatare, nu o speranță.

N-aș vrea să credeți că v-am amăgit cu titlul. S-a ajuns pe Lună, s-au inventat smartphone-uri și computere, s-au inventat nanoroboței care circulă prin sânge, dar nimeni n-a reușit să inventeze o pastilă care să alunge mahmureala complet. Prin urmare, singurul leac împotriva mahmurelii e să nu bei, e să nu te îmbeți. Singura chestie care ajută e să bei multă apă când bei mult alcool. Atât pentru azi. Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc o activitate mental-seismică cât mai redusă. Când Doamne ajută și Doamne ferește, cutremurul ne ocolește. Adiță Mahmuriță.

Nota B365.ro: Povestea continuă

• Bucureștean blocat pe Valea Prahovei de vineri. Vezi în ce stare se află acesta
• Cum a fost găsit Adrian Teleșpan în Pasajul Domnești 
• CUM L-am găsit pe Dumnezeu