Cea mai veche dorință a unei vedete din România

Vă scriu din Grecia, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, iar vedeta, desigur, sunt chiar eu. Nu știam cum să scriu un titlu mai de cancan așa, căci nu mă pricep, dar am zis să-mi trăiesc și eu gloria pentru câteva momente. Acum, că am explicat titlul, să revenim. La Grecia și la dorințe.

Grecia e locul acela de pe planeta pământ, mai degrabă concept decât loc, în care fiecare găsește ce vrea. E bine și în Thassos, dacă îți găsești locul acolo, e bine și în capătul Peilonului, e bine și la valuri și pietre, e bine și la nisip, căci e locul unde marea înseamnă liniște. Liniște în minte, în mod special. Bine, e bine și că nu e ca la noi unde n-are cum să fie liniște, căci stăm șezlong lângă șezlong, umăr la umăr, ca batalioanele pregătite să facă zid în fața dușmanului. Ei, în liniștea asta, între un tzatziki și un ouzo, mi-am dat seama la un moment dat că eu n-aș vrea să trăiesc în Grecia tot timpul, deși ani de zile am crezut asta. Îmi place în vacanță, nu am stat niciodată atât de mult încât să nu îmi mai placă, dar nu știu dacă viața cu o atmosferă de perpetuă vacanță e genul meu. Eu sunt de la oraș, îmi place agitația orașelor, îmi place efervescența lor, mai un spectacol, mai un accident de mașină, mai niște nervi în trafic.

Deci nu, nu e dorința mea de o viață să mă mut în Grecia. De- a lungul timpului mi-am dorit multe care păreau să devine long lasting, unele dintre ele chiar au fost. O geantă Chanel, spre exemplu, aia clasică, neagră, plic, cu lanț. Pe aia am dorit-o ceva vreme, pe urmă am uitat de ea și gata. Apoi mi-am dorit să fiu mai slabă, nu știu cât de mult timp, cert e că discuția publică din ultimele săptămâni mi-a adus aminte că am vrut și eu, mai vreau și acum uneori, mai uit, dar nu mă macină.

Pe urmă am vrut diverse mașini. BMW seria 1 negru, pe când abia apăruse și o perioadă după. Pe urmă Range Rover, pe urmă un alt mini, ori negru, ori au ei un verde închis care îmi place la nebunie, acum sunt mulțumită cu mașina mea, sper să trăiască mult și de acum înainte, deși are aproape 100.000 de kilometri.

Însă cel mai mult și mai mult și mai mult și dintotdeauna în viața asta mi-am dorit o rentă. Nu vreau să fiu eu bogată pur și simplu, adică să am milioane de dolari, ci să am constant o sumă lunară (asta variază, să zicem că 10.000 de euro acum mi s-ar părea ok, dar merg și 8, hai și 5.000 la limită) care să mă lase să lucrez doar când vreau și doar ce îmi place fără să am stresul permanent al banilor. Să pot să mă duc în vacanțe oricând (s-a întors o prietenă acum din Islanda și acum îmi trebuie și Islanda repede detot și mai am un short list cu vreo 42 de detinații), să îmi iau hăinițe dacă vreau să îmi iau hăinițe (nu prea mai vreau, dar luna trecută a avut Silvia Șerban niște reduceri și n-am avut ce să fac, pe urmă a scos Șura Șușara niște kaftane care îmi trebuiau neapărat; să îmi iau trei sferturi din Inside Home dacă doresc trei sferturi din INside Home, mă rog, sper că ați înțeles ideea. Deci, rentă. De cel puțin 20 de ani e dorința asta aici, cu mine, și nu se întâmplă nimic. Am primit scrisori nigeriene, am primit moșteniri pe Facebook, le-am acceptat pe toate și totuși în conturile mele nu se întâmplă nimic. Nu știu cum ar trebui să se petreacă, dar chiar cred că e un moment bun, acum că vine iar criza peste noi.

Așa că dacă știți pe cineva care e dispus să facă acest sacrificiu sau această investiție, chiar nu e un moft. E cea mai veche dorință a mea.