Cea mai scumpă barieră din București și problemele de infrastructură de care ne amintește aceasta

Părea o zi liniștită de vară, deși vara nu venise încă, fiind programată abia peste două zile. O serie de păsări ciripeau destul de vai steaua lor, gen leșinate, așa, și complet dezinteresate, tipul acela de conversație casnică aproape inutilă, Auzi? Știi pe unde mi-ai lăsat ochelarii? Nu știu, dar vezi să nu fie pe undeva… Presiunea atmosferică era destul de ridicată și prevestea oarecum ploaia, aerul se târa sprijinindu-se cu o mână de blocuri, ca un adolescent părăsit de prima iubire, iar Bucureștiul nu scotea niciun sunet neobișnuit.

Eu, spre surprinderea mea, aveam un pic de treabă în sensul că mă duceam până la Bookfest să mă dau extrovertit la standul Editurii pentru Artă și Literatură, editura care m-a publicat, adică.

Fac o mică paranteză, cred că se vorbește prea puțin despre trecerea de la extroversie la introversie odată cu înaintarea în vârstă. Îmi plac în continuare oamenii, dar mi-e mult mai ușor să îi ador când îi văd doar când vreau eu.

În fine, mi-am călcat un tricou ca să nu mă duc cutat și la haine cum sunt la psihic, mi-am pus și bluza de trening bună pe deasupra și am chemat un taxi specificând că am un câine mic pe care îl țin în brațe. Prefer taxiul Uberului sau Boltului datorită benzilor rapide pe unde au acces mijloacele de transport în comun clasice, acreditate de PMB. 

Am plecat de acasă cu speranța că în maxim trei ore mă voi întoarce, de la mine fiind un drum de cam cincisprezece minute până la Romexpo. N-avem de unde să știu că din casă până la Bookfest voi face mai bine de o oră și patruzeci de minute.

Am găsit taxi țaca paca și ajungea la mine în trei minute, am luat câinele și am plecat. De fiecare dată când chem taxi, verific pe harta de pe Star Taxi să văd pe unde e mașina, ca să mă grăbesc mai încet sau mai repede, după caz. La noi accesul e mai dificil, așa că pun punctul de preluare în strada Grigore Gafencu, care face un fel de buclă și are sens unic. În timp ce mă îndreptam spre taxi am remarcat că acesta nu se mișca deloc, ci staționa undeva la vreo două sute de metri de punctul de întâlnire.

Când am ieșit în stradă am înțeles și de ce: o basculantă bloca tot traficul, undeva la cincizeci de metri mai în stânga mea. Văd că sunt foarte bun pe distanțe azi. Sunt două șantiere aici în zonă și m-am gândit că poate descarcă ceva și pleacă. Chiar m-am bucurat un pic, că aveam timp și să fumez și să mai facă șorecarul una alta pe gardurile din cartier. 

După ce am terminat țigara, iar câinele se eliberase suficient, spiritul meu românesc m-a îndemnat să văd ce stă la baza acestui blocaj, să văd ce făcea șoferul acela de se blocase tot cartierul. Unii dintre șoferii forțați să stea chiar sugerau că acum coada ar fi până la Otopeni, deși Otopeniul e în altă direcție. Șoferul basculantei făcea foarte bine, coborâse din mașină și privea în gol, căci nu era vina dumnealui că blocase strada. De menționat că acesta este unul dintre puținele punct de acces dinspre Bulevardul Nicolae Caranfil către Șoseua Nordului.

Ce se întâmplase e că lumea din zona are bani, din păcate nu s-a luat boala asta încă și la mine, iar banii îți permit să îți cumperi mașini mari și frumoase, dar aici mărimea era problema, nu esteticul. Întâmplarea făcuse ca doi astfel de posesori de autovehicule mari să parcheze fix unul în dreptul celuilalt, iar asta micșora considerabil porțiunea de carosabil care mai putea fi folosit și, practic, era imposibil să treci cu basculanta printre ele fără să le atingi, iar portierele uneia dintre mașini sigur erau mai scumpe decât toată basculanta. Fiind amândoi parcați regulamentar, niciunul nu-și lăsa numărul în geam. Du-te și caută proprietarii în cartier. Basculanta avea treabă la unul dintre cele două șantiere, adică nu se plimba de plăcere pe străzi înguste.

L-am sunat pe șoferul de taxi să-i spun de ce nu se înaintează și l-am asigurat că-l voi aștepta până se va remedia problema. A înjurat pe decență și a zis că bine. Apăruseră deja zvonuri că s-ar fi identificat proprietarul unei dintre mașini. Nimeni nu le confirma, însă. 

Era, evident, un moment prielnic pentru rugăciune, dar s-a optat pentru claxoane, doar doar s-ar fi uitat și unul dintre cei doi șoferi parcați pe geam să vadă ce a făcut.

Românii sunt, însă, foarte descurcăreți și mașinile mai mici au început să-și croiască drum printre alte două mașini parcate pe partea dreaptă a străzi, urcând pe trotuar și depășind pe acolo basculanta. Era nevoie de atenție sporită și câteva manevre, spațiul respectiv nefiind deosebit de generos, dar măcar nu se mai stătea complet pe loc. M-am bucurat, că sigur aveam și eu loc să trec pe acolo cu taxiul, deja trecuseră cincisprezece minute de când ieșisem în stradă.

Și, fix când mă bucuram, văd venind dinspre curbă o dubă din aia tip Iveco, nu foarte mare, dar nici mică, dubă care sigur n-ar fi avut loc să se strecoare printre cele două mașini ca să se urce pe trotuar. Am fugit imediat înspre șoferul dubei și l-am rugat să tragă pe dreapta, că avea unde,  explicându-i care e situația. Răspunsul dumnealui a fost: Păi și ce? Că am și eu loc. Nu, sigur nu aveți. Ba am. N-a avut și s-a blocat iar totul. Mă aprinsesem un pic și m-am dus în dreptul dubei, dar șoferul acesteia mi-a ferit privirea.

Apoi m-am dus la taxi, m-am urcat, iar șoferul a zis că din punct de vedere al accesului toată zona Nordului e o porcărie și are dreptate. Sunt zone în care nu știu cum ar ajunge pompierii, pentru că totul e foarte îngust. Iar îngustimea străzilor este o problemă foarte mare, mai ales dimineața când pleacă toată lumea la muncă și la școală unde de multe ori nu se ajunge la timp, pentru că în cale apare ca o binecuvântare mașina de gunoi. Și de gunoi, fie că e material sau moral, nu treci decât cu multă răbdare, căci durează. Taximetristul a spurcat vreo zece minute tot cartierul și apoi ne-am mișcat, în sfârșit. Salutări domnului cu duba, a fost o lecție de încredere de sine frumoasă pentru mine. 

Așa. Deci cam treizeci de minute am stat pe loc, după care am făcut cincizeci de minute până la Piața Presei, am prins un semafor de opt sau nouă ori pe Aviatorilor și am realizat că simt o presiune psihologică să dau bacșiș mai mare dacă șoferul de taxi e mai frustrat că stă în trafic cu mine. Un total de o oră și vreo douăzeci de minute până acum.

Când plecasem eu de acasă era foarte frumos, câțiva nori, un pic de soare, plăcut. Cum m-am dat jos din mașină la Piața Presei a început să plouă. La început ușurel, apoi a turnat cu găleata vreo douăzeci de minute până când s-a oprit brusc. Am intrat în Pullman, în spatele unei uși cu senzor care se deschidea la cea mai mică mișcare de geană, permițând ca dinspre Romexpo să se audă piese precum “În pădurea cu alune” sau “Alunelul” de la standul pregătit pentru 1 iunie. 

În afară de răbdare nu știu dacă povestea asta are vreo altă morală. Dar cred că e suficientă, pentru că Bucureștiul, ca oricare altă metropolă, este un context în care omul poate învăța răbdarea. Nu știu cum stai tu la acest capitol, eu sigur mai am de învățat. La Bookfest a fost foarte frumos și, fiind vineri după-amiaza, a fost mult mai aerisit decât pe cartier. Atât pentru astăzi,

Doamne ajută și Doamne ferește, răbdarea ne întregește. Adișorul Nerăbdătorul.

Sursa foto trafic București: Dreamstime