Cea mai palpitantă experiență la metrou nu e inundația de la Unirii, ci să vezi pe geam cai la păscut

Și adevărul e că, fără domnul Călin Georgescu sau Insula Iubirii, e destul de complicat să găsești subiecte cărnoase care să duhnească a suferință sau a popularitate și peste care să ne aruncăm hămesiți ca o turmă de lei în fața cărora, după ani de pribegie lihnită, apare de nicăieri o găină în ochii căreia se citesc niște urme clare de confuzie, întrucât oricare dintre noi, dacă am fi găina respectivă, am identifica prezența noastră în fața leilor ălora slabi morți ca fiind inedită, nu? 

Nu același lucru se poate spune și despre găina africană (lat. galinus africanus) care, nu-i așa, e atât obișnuită cu leii, încât întâlnirile dintre cele două specii sunt catalogate atât de găini, cât și de lei ca fiind drept boring, motiv din care internetul e plin de fotografii în care pot fi văzuți găini și lei dând ochii peste cap când trec unii pe lângă alții. 

Concluziile unor studii care ar fi durat zeci de ani dacă ar fi fost făcute ar sugera că, de-a lungul timpului, găina africană și leul au ajuns chiar să se ocolească, întrucât datul frecvent al ochilor peste cap cauzat de întâlnirile dese a dus la disfuncții oculare, atât unii lei, cât și unele găini rămânând cu ochii dați peste cap, ceea ce nu dorim nimănui, nu?

În fine, pentru cei dintre dumneavoastră care se întreabă despre ce ochii mei vorbesc eu aici, lămurirea vine acum, întrucât tot despre animale este vorba și în cea mai memorabilă dintre amintirile pe care le am eu cu privire la metroul din București, cu specificația că limba română ne dă voie să știm că toate amintirile sunt memorabile atâta vreme cât le ținem minte, deși definiția cuvântului memorabil e alta, nu?

Să fi fost anul 2006 sau 2007. Împrumutasem o pereche de pantaloni negri cu aripi de la colega mea de la departamentul meteo de la Realitatea, Lulu. Adică erau niște pantaloni normali, dar care aveau cusute pe laterale un fel de, nici nu știu cum să le spun, un fel de panglici mai înguste spre coapse și mai late la bază, care fâlfâiau când mergeai pe jos. Întins pe targă, efectul nu era același. Treaba e că mie mi se păreau un fel de vârf al fashionului la vremea respectivă, dar sigur și dumneavoastră ați avut eșecuri vestimentare pe care le-ați conștientizat doar niște ani mai târziu când v-ați văzut în poze, nu?

Motivul pentru care îmi asumasem această notă de o eleganță fâlfâitoare a fost că ieșeam la discotecă, la Club A. Și m-am dus eu la discotecă unde n-am surprins pe nimeni cu faptul că m-am îmbătat muci. Am și dansat, logic, eu fiind încă din pruncie o balerină despre al cărei stil de dans s-a spus că poate crea și teamă, și compasiune. 

Zorii m-au prins arătând de parcă mama mă făcuse cu un AVC, nu cu tata, iar crăpătura zorilor m-a încurajat să mă mint că nu-mi trebuie un taxi și că sunt capabil să plec acasă cu metroul, deși normal ar fi fost să plec cu targa pe care nu mi se mai vedea fâlfâirea dar, până la urmă, toți greșim, nu?

Și m-am dus eu la metrou la Universitate, să iau trenul până la Brâncoveanu unde locuiam cu soră-mea. Nici nu s-au închis bine ușile în spatele meu, că a și apărut destinul cu o foarfecă și mi-a tăiat filmul. Și de aici a început să se înfiripe fantasticul în experiența mea, căci următoarea amintire pe mine m-a determinat masiv să mă întreb dacă nu cumva mă împrumutasem bani și băusem mult mai mult decât credeam. Oricum, cei mai mulți dintre noi exagerează cu alcoolul măcar o dată în viață, nu?

Se făcea că adormisem culcat, întins pe trei scaune, cu genunchii îndoiți, în ciuda faptului că spațiile dintre locuri prezentau niște unghiuri drepte care te glodeau mai ales la coaste. Cu șoldul era imposibil de stat, că-ți intra cantul în os. Era metrou din ăla vechi, cu scaune de culoarea roșie. Ș,i vă dați seama, oi fi ațipit acolo vreo 15 minute în metrou și, când deschid ochii, văd pe geam un cal. Și dupe aceea încă unul, mai mulți cai. Bă dă-mă dreacu’, mi-am zis în gând. Cât să fi băut ca să văd cai de metrou? Și nu doar caii se vedeau, se vedea și cerul. Oricum, lucrurile sunt orânduite ca fiecare om să aibă ocazia să pună la îndoială realitatea, nu?

Explicația era foarte simplă, însă. Înainte de IMGB, că așa se numea până acum câțiva ani stația Tudor Arghezi, ultima pe Magistrala 2, metroul iese la suprafață. Habar nu aveam, nu auzisem pe nimeni că metroul subteran iese și la soare. Cum dormisem când trecusem pe la Brâncoveanu, ajunsesem la niște stații pe unde nu mai călcasem înainte. Înțeleg că acum zona respectivă s-a dezvoltat foarte mult, dar la vremea aceea acolo era un câmp pe care pășteau, nealterați de civilizația urbană, niște cai. Mirarea mea n-a durat mult, căci trenul a intrat la loc în pământ, unde m-am simțit din nou în siguranță. Anxietatea nu-mi permite să mă simt prea mult în siguranță, dar, ca și dumneavoastră, sper să-mi găsesc liniștea înainte de a intra definitiv sub pământ, nu?

În perioada aceasta, lumea e mai mult axată pe hrana care orbitează în jurul unei nașteri miraculoase înfăptuite de o femeie inseminată de o manieră divină, tot divinitatea fiind, cel mai probabil, responsabilă și de faptul că suntem feriți momentan de evenimente notabile despre care s-ar putea scrie câte și mai câte, motiv din care scriu astăzi despre inundația de la metroul din București. Bine, nu m-ar deranja să scriu despre niște evenimente notabile pozitive. Dar deocamdată no news is good news, nu?

Oricum, mai bine că scriu despre asta decât despre Apocalipsă, deși sunt convins că Apocalipsa ne-ar scuti de multe griji. Când mi-a propus Ana de la B365 subiectul acesta am realizat că singura mea amintire notabilă cu metroul e asta cu caii, în rest relația mea cu Metrorex este una cum mi-aș dori să am și cu oamenii. Ne-am ajutat când a fost nevoie, ne-am vorbit frumos și nu ne-a costat scump nici pe unul, nici pe altul

Faptul că în 2024, care pentru 2007 e mult în viitor, inundația de la metrou este alungată cu mopul, pe mine, sincer, mă umple de speranță, că așa suntem pregătiți și pentru un eventual potop pe care îl putem alunga cu lingurița. Până la urmă și domnul Georgescu a zis că poporul român e șmecher, nu?

Și mai șmecher ar fi să mă ajutați să strângem bani pentru copiii în folosul cărora lucrează de ani de zile cei de la Salvați Copiii. Aveți linkul 🎄aici🎄 vă mulțumesc mult.

În fond și la urma urmei, despre asta e Crăciunul și despre asta ar fi frumos să fie și viața, despre cum ne ajutăm atât de mult unii pe alții încât nu mai avem timp să ne judecăm. Doamne ajută și Doamne ferește, inundația să ne ocolește. Adișorul E Pe Cai Mari, nu?

Tot Teleșpan, mai jos:

• 2 cadouri extraordinare de Crăciun pe care le poți cumpăra evitând aglomerația din București
• „Avantajele spirituale” pe care ni le-ar fi adus un eventual mandat al domnului Georgescu
• Cu răceală în blocul congelator de la Obor. Doar o femeie care a născut natural mă poate înțelege

Sursa foto: Dreamstime