Cel mai misterios asasinat politic din România, rezolvat după 150 de ani. Cine l-a ucis pe Catargiu?

„Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa
să se calce vreuna din instituţiile ţării!”

„Barbule, Barbule, iartă-mă!”

Ambele citate de mai sus au fost rostite de doi oameni importanţi, cu puţin timp înainte să moară. Prima propoziţie a fost ultima rostită de Barbu Catargiu în Parlamentul României, cu o jumătate de oră înainte să fie împuşcat mortal.

Cea de-a doua propoziţie a fost rostită, pe patul de moarte, de Nicolae Bibescu, prefectul Poliţiei Capitalei, ultima persoană care l-a văzut pe Catargiu în viaţa şi proprietarul trăsurii în care acesta se afla când a fost ucis.

Medicul Octavian Buda a prezentat, în cadrul unei conferinţe pe această temă, raportul realizat în urma autopsiei lui Barbu Catargiu, un document care, după cum a menţionat acesta, nu a fost valorizat de istoricii care au scris despre acest caz.

Înainte să prezentăm concluziile raportului, este necesar un rezumat al situaţiei politice din ţara noastră în 1862, anul asasinării lui Catargiu.

Scurt context istoric al crimei

După cum a explicat medicul, anul 1862 semăna, în unele privinţe, cu anul 2015. Conducătorul ţării, Alexandru Ioan Cuza, nu era de acord cu măsurile dorite de premierul Barbu Catargiu. Premierul nu putea fi însă demis şi nu voia să-şi dea demisia: se bucura de o majoritatea parlamentară confortabilă (două treimi) pe care nimic nu i-o putea ştirbi, reuşind să blocheze toate reformele pe care le dorea Cuza. Cum s-a „rezolvat” această situaţie acum 150 de ani? Premierul a fost împuşcat. Este, de fapt, primul caz din istoria ţării noastre în care primul ministru este asasinat. Au urmat ulterior şi Ion Gheorghe Duca, Armand Călinescu, Gheorghe Argeşeanu şi Nicolae Iorga. Primii doi erau premieri în funcţie când au fost ucişi, ultimii doi erau foşti premieri la data faptelor.

Cum a fost ucis Barbu Catargiu

20 iunie 1862, ora 17.55. Barbu Catargiu iese din Parlament, după ce susţine discursul încheiat cu propoziţia de mai sus: „Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării!”

La ieşire, nu îşi găseşte trăsura. Pe stradă îl vede pe prefectul Poliției Capitalei, Nicolae Bibescu, mâna dreaptă a lui Cuza, care se oferă să-l ducă acasă cu trăsura lui.  Catargiu se aşază în dreapta prefectului.

Când trăsura trece pe sub turnul clopotniţei de pe Dealul Mitropoliei, se aud două focuri de armă.

Clopotniţa sub care a fost împuşcat Barbu Catargiu

Prefectul coboară din trăsură şi ordonă vizitiului să meargă la casa lui Barbu Catargiu din Calea Victoriei. Deşi spitalul Colţea era la doi paşi şi Catargiu era încă în viaţă. Primul ministru e găsit mort pe canapeaua sa. Reacţia domnitorului, atunci când aude ce s-a întâmplat, este consemnată drept una de furie- faţa îi era roşie, era revoltat.

Apar două persoane care susţin că au văzut asasinul, un negustor ambulant care se afla lângă poarta Mitropoliei şi doi copii care se jucau pe deal. Ei descriu „un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. 

Ce spune raportul de autopsie

A doua zi, se face un raport de autopsie, realizat de profesorul Iacob Felix, împreună cu alţi doi medici. Iacob Felix era un medic reputat în perioada respectivă, fiind medicul şef şi medicul legist al Capitalei, dar şi decan al Facultăţii de Medicină.

Raportul precizează ca Barbu Catargiu a murit în urma rănilor făcute de glonţ. Din petele punctiforme de la locul plăgii rezultă că s-a tras de la o depărtare mică, spaţiul dintre victimă şi armă nefiind mai mare de un metru.

Raportul arată clar şi că Barbu Catargiu a fost împuşcat de jos în sus, de aproape- exact din locul în care se afla Nicolae Bibescu în trăsură, lângă el.

Arma a fost găsita pe jos, la locul crimei, presupusul asasin nu a fost niciodată găsit.

Anchetarea crimei

Bibescu dă declaraţii contradictorii. Spune că asasinul a tras din clopotniţă, apoi, când i se spune că raportul arată că s-a tras de aproape, susţine că ucigaşul s-a suit pe scara trăsurii şi a tras de acolo.

Ancheta ordonată de domnitor este dată unui procuror, care a fost înlocuit însă la puţin timp de un alt procuror, care şi închide cazul.

Dosarul a disparut, există doar înscrieri de registru şi un zvon că cel de-al doilea procuror  i-ar fi zis domnitorului că sunt  puţine şanse ca criminalul să fie găsit, pentru că e „prea sus pus”.

După abdicarea lui Cuza, la 11 ani de la crimă, se redeschide cazul,  dar puţinele informaţii duc la clasarea acestuia.

Unul dintre suspecţi şi cel considerat de cei mai mulţi adevăratul criminal este un anume Gheorghe Bogati,  un exaltat fanatic. Ideea a fost lansată de liberali, explică Octavian Buda, care voiau să scape de acuzaţia că şefii lor erau cel puţin vinovaţi moral de atentat.

Bogati nu a fost niciodată arestat, însă, chiar după moartea lui Catargiu, se îmbogăţeşte subit.

Familia şi apropiaţii lui Catargiu spun însă că Bibescu era asasinul, în primul rând pentru că declaraţiile sale sunt contradictorii, dar şi pentru că povestea sa, în care Catargiu a fost asasinat de un bărbat agăţat de trăsură, e infirmată categoric de legişti: era imposibil pentru criminal să nimerească atât de bine şi chiar pe lângă prefect (ar fi trebuit să tragă chiar din spatele prefectului).

O posibilă elucidare a crimei

Octavian Buda a oferit o posibilă interpretare a cazului.

El consideră că asasinatul a fost plănuit, iar Cuza a închis ochii- nu exista o dovadă a unei implicări directe a acestuia.

„Probabil a existat un asasin plătit, care să stea ascuns exact sub turnul Clopotniţei. Acesta avea posibilitatea să-l împuşte pe Catargiu de sus în jos sau din spate, dacă se urca pe treapta trăsurii (n.r. aminitm că raportul arată că s-a tras de jos în sus). Dar e posibil să fi ratat, să fi fugit, iar Bibescu a fost nevoit să scoată pistolul şi să-l împuşte. Altă explicaţie raţională nu există. Bibescu era oricum între asasin şi victimă, glonţul a venit dinspre el”, a explicat acesta.

Ultimele cuvinte ale lui Nicolae Bibescu, rostite pe patul de moarte, au fost: „Barbule, Barbule, iartă-mă!”.