Ce trebuie să faci ca să atragi norocul

10 iun. 2022
2286 Afișari
Ce trebuie să faci ca să atragi norocul
Adrian Teleșpan

M-am dus acum două zile să îmi iau de mâncare de la Rare House care e o combinație de restaurant cu cantină, aci, lângă mine, pe Schitul Darvari. Meniul se schimbă de la o zi la alta și au, în fiecare zi, tot felul de feluri de mâncare pe care cel puțin ochii mei nu le-au descoperit în alte locuri, cum ar fi, de exemplu, chiftele de ton. De data asta am luat ciorbă de cartofi cu afumătură, mazăre cu pulpă de pui și vânătă cu iaurt și humus. Homo la humus trage. Am strecurat această glumă pentru că e Pride Month. Îmi place să mă preling spre Rare House în hainele de casă. Prelingerea e înainte de lingere, nu? Iar înainte de lingere e spălarea, că nimeni nu vrea să pună limba pe necurat, chit că numai te duci până la baie și clătești lejer cu câțiva stropi, tot îți dai un pic interesul. Deci prelingerea și spălarea sunt sinonime. Tot de Pride Month ține și această concluzie cognitivă, aș putea spune. 

Așa. Îmi place, așadar, să mă preling spre Rare House în pijama, pe la ora 13, când acolo se manifestă, de maniera cea mai evidentă, haosul. Pentru că și prețurile sunt ok, vin foarte mulți oameni care lucrează în zonă să mănânce la prânz sau să-și ia la pachet, e un du-te vino acolo pe care nu l-aș putea duce la mahmureală, când am impresia că orice lucru care se mișcă pe lângă mine îmi smulge câte o fâșie mică de creier și mă lasă cu mintea goală, dar plină de confuzie.

În drumul de aproximativ 2 minute din casă până la restaurant am remarcat cu privirea faptul deloc inedit că pe jos erau, întinse prin ștergerea tălpii, niște rămășițe canine. Cineva uitase să le strângă, iar altcineva uitase să nu calce în ele. Și se vedeau, așa, urmele, știți prea bine cum arată, uneori parcă răsună încă în ele un ecou al înjurăturilor exprimate cel puțin în gând de către călcător, pentru că un astfel de incident la nivel de talpă are darul de a te teleporta în sensul că imediat te vezi ajuns în vreun interior unde vei deveni sursa dezgustului olfactiv, asta dacă nu ești singur și depresiv și nu împarți viața cu nimeni. Te gândești repede unde să te speli și uite cum și sexul și rahatul ne duc tot spre igienă. 

Mie mi s-a întâmplat să ajung în încăperi cu oameni care călcaseră sau să ajung în încăperi după ce călcasem chiar eu și nu îmi dădusem seama. Și, știți cum e, întâi vine un firicel, așa, o adiere, un pastel nazal, o impresie cum că ceva pute, iar tu, apelând la optimism, te gândești că doar ți s-a părut. Apoi firicelul se transformă într-o mângâiere fină, ca și cum cineva te-ar atinge cu două degete pe obraz. Dup-aia atingerea devine direct o palmă, te prinzi despre ce e vorba și ajungi să îți pui întrebări existențiale care macină lumea de secole: De unde vine? Am făcut ceva greșit? O fi de la mine sau o fi de la tine? Doamne, să nu fie de la mine. Oricum atunci când chiar tu ești purtătorul cea mai indicată metodă de a fenta rușinea e să ți se facă cel mai rău, să fii cel mai afectat, să ți se vadă cum îți e pătată pudoarea de destin și să fugi, cu un picior în deznădejde și cu altul în speranță, spre un loc în care, am mai zis, să te speli.

Într-o altă ordine de idei, nu că ideile ar avea vreo treabă cu ordinea, cel puțin nu la mine, se spune că a călca în efectele digestiei aduce noroc. Deși aveam multă altă treabă, am decis să aloc ceva timp pentru a pune cap la cap aceste două aspecte ale culturii româneștii, scârba și rușinea de a călca în amintiri culinare și norocul pe care un astfel de incident l-ar atrage, chipurile, după el. Concluzia este una simplă: Am creat o superstiție prin care ne e scârbă de noroc.

Păi, dacă aduce noroc, de ce nu ne fălim cu el? Adică, atunci când calci, să te duci mândru să arăți la toată lumea: Ia uite, veniți lume, priviți! Dacă ești în drum spre muncă, de exemplu, să nu te mai ștergi ca bezmeticul, ci, dimpotrivă, să sari într-un picior până la birou ca să nu se desprindă norocul de tine. Eventual, dacă ești o fire mai altruistă căreia îi place să împartă, abia când ajungi într-o zonă din birou cu mochetă deschisă la culoare să pui ușor piciorul jos și să chemi pe toată lumea să vadă, să se adune tot biroul și să se minuneze, să dea și ei cu talpa unde ai călcat tu, să se împingă ca la moshing, să se declanșeze haosul, să o vezi în slow motion pe Violeta de la contabilitate cum plonjează ca o panteră disociată, împingând violent tot departamentul de la resurse umane, în timp ce i se scurge rimelul de la sudoare, iar fixativul i se topește din păr, i se prelinge pe frunte și îi împânzește ochii și face toate astea doar ca să își culce o fracțiune de secundă obrazul pe urma lăsată pe mocheta beige. Și apoi ar fi liniștită, nici n-ar mai interesa-o că i s-au rupt ștrampii. 

Asta sau schimbăm superstiția și dobândim noroc călcând în chestii care ne stârnesc admirația și care se găsesc pe stradă, gen: Vai, am călcat în niște respect! Vai, am călcat în niște stimă de sine! Vai, am călcat într-un Lamborghini! Vai, am călcat într-o femeie frumoasă! Vai, am călcat în acest academician! Vai, am călcat în Pruncul Isus! Și aici veți fi răi și veți spune, da, dar Pruncul Isus nu se găsește pe stradă. Ba da, se găsește în fiecare dintre noi și moshingul e stilul acela de dans, des întâlnit la concertele rock, când melomanii se îmbrâncesc între ei. Știam stilul, dar nu știam cum se numește, căutai și eu acum.

Alte vorbe românești spun că norocul ți-l faci cu mâna ta sau ți-l dă Dumnezeu care Își dorește ca unii să aibă mai mult și alții mai puțin, că, dacă am avea toți, ne-ar fi mult mai ușor să credem în El. Eu acuma, ce să zic? În ceea ce mă privește, Dumnezeu mi-a dat foarte mult noroc, că, fără “noroc” de la Dumnezeu, n-aș mai fi aflat că în fața Lui suntem toți demni de Iubire, că lumea asta e o școală unde învățăm să iubim, că nu e nevoie să fim așa răi cu noi înșine, că greșelile pot atrage și corecții, nu doar regrete. Căci cel mai mare noroc pe lumea asta e în clipa aceea pe care ți-o acorzi ca să îți aduci aminte că poți să te iubești și să te respecți indiferent de rahaturile pe care le faci. Vă invit să vă acordați această clipă și să vedeți ce norocoși vă veți simți.

Mă uit, însă, la ce mi-a dat Dumnezeu și mă uit și la mintea mea sau la situația mea uneori și nu pot decât să trag concluzia că ghinionul meu sunt eu, mai ales că de multe ori calc în rahat în gândurile mele în loc să o fac pe stradă și ajung de multe ori să spun că “Vai, uite câte îmi lipsesc mie, celui căruia Dumnezeu i-a dat totul!”.

Și, nici nu-mi e rușine să recunosc, atunci când uit cât de mult mi-a dat Dumnezeu, uneori zic că mă cac în el de noroc sau mă cac în el de destin, doar doar o trece cineva și o călca în el și măcar cinevaul ăla să fie mai bine. Că ăsta e încă un lucru foarte norocos pe care putem să îl facem și care are un mare potențial de a ne mai reduce suferința și anume să ne bucurăm de binele altuia atunci când nouă nu e chiar bine. Că bucuria nu face rău. Ce expresie și asta, mă cac în el de destin. De parcă am și avea vreunul cum să ne căcăm în afara destinului. Că, dacă destinul ar fi o linie, ar fi reușit vreunul până acum să facă un pas în afara lui și să își facă nevoile acolo. Dar, poate, vreunul, unul măcar, o să reușească și să vezi atunci festival! Atât de aici deocamdată, Andreea… Doamne ajută și Doamne ferește, căci în rahat calcă doar cel ce nu privește. Pupi. Ady.

Nota B365.ro: Noroc cu Ady! Efectiv. 🙂

Cookies