Ce se întâmplă sub Podul Basarab după ora prânzului: miros de mici și povești cu navetiști

Articol susținut de Kaufland

Dacă Podul Basarab e acest Brooklyn Bridge al Capitalei, micăria de la Kaufland Grill Basarab este barul ăla din Seinfeld unde se adună cel mai interesant mix de oameni posibil: navetiști veniți de la autogară care caută pasajul ăla de acces de la Basarab spre Gara de Nord (care nu mai există), doamne care-și iau perdele din IDM și turiști pierduți confuzați de pasajul ăla de sub pod unde nu e nimic marcat, așa că poți lejer să te trezești în față la Kaufland, deși tu căutai metroul.

Eu stau prin zonă de peste 10 ani și pot să zic că e unul din locurile mele favorite. E ca un screensaver olfactiv al cartierului, în timp ce pe fundal se aud tramvaiele cum scârțâie pe deasupra și pe sub Podul Basarab. 

 În mijlocul haosului, magazinul stă calm, ca un vecin cu curte mare care a învățat să nu se supere pe gălăgia de la bloc. Aici ne încrucișăm cu toții la ore ciudate: corporatiști cu pași mari și cu ochii în telefon, doamne cu sacoșe de pânză, studenți cu căști supradimensionate, ceferiști ieșiți din ture care-și fac cumpărăturile înainte s-o ia spre căminele lor secrete de pe străduțe. Toată lumea trece, toată lumea se oprește, toată lumea mănâncă măcar o dată de la Grill.

Cartierul care miroase a mici și te asurzește cu fluiere de tren

Într-o dimineață am ieșit din bloc cu planul clasic: „într-un minut iau pâine, iaurt, niște friptură să-mi fac acasă, plec”.  

Până să traversez, a trecut pe lângă mine vecina de jos; „Te duci la Basarab? Poate iei ceva să calmezi pisica aia când ești plecat, că nu mai pot. Apropo, nu mai ești cu fata aia, nu? Că te-am auzit dormind pe canapea în ultima vreme.”

Am intrat în curtea largă a Kauflandului și am simțit mirosul care îți schimbă agenda fără să întrebe, așa că am amânat cumpărăturile pentru un mic dejun la Grill. „E deschis?” a întrebat cineva în spatele meu, cu o voce de om care a alergat după troleibuz și l-a ratat cu o secundă. 

M-am întors și l-am văzut: un tip de vreo 50 și ceva de ani, cu geacă albastră, geantă de voiaj Nik-Nik pe umăr și expresia aia de oboseală tipică omului coborât rupt din microbuz la autogara Basarab, care știa că-l așteaptă și niște ore cu trenul de la Gara de Nord. „E deschis, da”, i-am zis. „Dar mi-au zis că mai durează micii.”

„Am un personal spre Târgoviște peste jumătate de oră,” a zâmbit el, cu zâmbetul ăla de om împăcat cu karma transportului în comun, „și dacă intru în Gara de Nord flămând, ajung acasă supărat pe un oraș întreg. Mai bine mănânc aici și mă împac cu Bucureștiul înainte să plec.” M-a cucerit logica. 

Am împărțit una din mesele alea înalte, că era destul de full în rest. Navetistul și-a scos telefonul, a privit ceasul, a făcut un calcul pentru care n-ai nevoie de Shinkansen: „timp suficient pentru doi mici și pită, dacă mă grăbesc”. 

„Eu mă opresc mereu pe aici când am legătură mai lungă. E ritual. Înainte luam covrigi din gară, dar covrigul e prea trist pentru despărțiri. Micul e mai sincer.”

„Păi și ai pierdut vreodată trenul?”

„Normal, de ce crezi că opresc aici în loc de bombițele din Gară!? De acolo plec și cu toxiinfecție, și cu mahmureală.”

Navetiști, corporatiști și vecini curioși, la aceeași masă din Kaufland Grill

Fotografie de Mihai Neagu via Unsplash

Mi-a povestit că făcea des naveta asta Călărași – București – Târgoviște, între maică-sa și soție. Am tăcut amândoi o clipă, genul acela de tăcere prietenoasă care se formează când împarți masa cu un necunoscut. În parcare, un șofer a încercat să ia două locuri și n-a reușit niciunul, iar un altul, într-o mașină cu geamuri fumurii, a pus „Taraful de la Mârșa” suficient de tare încât să ne reamintească că ar trebui să întrebăm dacă-s gata micii noștri.

Omul meu a luat prima înghițitură cu un oftat de parcă i-a vindecat depresia și s-a mai deschis; „De fapt, am pierdut trenul și aici odată, că întârziase microbuzul și am avut doar 15 minute.”

„Păi și ce-ai făcut?”

„Am mai luat încă doi mici, ce să și fac?”

Mi-a povestit cum, când era tânăr, a locuit și el în zonă, la căminele de nefamiliști ale CFR-ului: „Dormeam prin căminele din Grivița, pe străduțele care miroseau a motorină și a tocăniță de la cantină. Dimineața, la prima oră, ne trezeau fluierul locomotivelor și zgomotul de șine care vibrau de zici că dormi cu ele în pat. Camerele erau mici, cu paturi metalice și pereți galbeni de fum, dar pentru noi erau un fel de garsoniere de lux: aveam apă caldă la ore fixe și un televizor care prindea două programe. Era o lume mică, dar solidară. Oricât de greu ar fi fost, simțeai că faci parte din ceva: din zgomotul trenurilor, din mirosul de ulei ars, din povestea orașului care nu doarme niciodată.

„Cât mai ai?”, l-am întrebat, deși știam că întrebarea e inutilă. „Cinșpe minute, dar mă mint singur că două,” a zis el, privind iar spre gară. „Știi cum e trenul: dacă-l alergi, merge mai tare. Dacă-l ignori, se uită după tine.” A mai luat o gură de mic, a șters muștarul cu dosul palmei, s-a ridicat, a pipăit geanta ca să verifice că are biletul și a stat o secundă să mă privească ca și cum eram un semn de circulație nou apărut. „Să știi că orașul ăsta te iartă, dar nu te așteaptă,” a spus, apoi a râs de propria filozofie. „Mulțumesc pentru companie. Să-ți fie viața ca o micul: simplă, plină, dar să te țină.”

A dispărut în direcția Gării de Nord fără să întoarcă capul, cu mersul ăla al oamenilor care sunt deopotrivă întârziați și la timp. Am rămas la masă și am mai mâncat două guri, gândindu-mă la toate întâlnirile întâmplătoare pe care ți le programează cartierul. La felul în care, între pod și gară poți să întâlnești un univers întreg de oameni. Și la faptul că ar trebui să nu uit să-mi fac cumpărăturile.

Când am ieșit din magazin, am simțit iar mirosul de grătar. M-am uitat reflex în direcția Gării de Nord, ca și cum aș fi putut vedea prin betoane un peron cu un om care își potrivește geanta pe umăr, ridică privirea spre panou și zâmbește scurt. M-am gândit că, dacă a prins trenu. Apoi m-am liniștit că, și dacă nu l-a prins, o să se întoarcă, va mai comanda niște mici și o să spună „asta a fost să fie”. În cartier, lucrurile se rezolvă de multe ori cu o pauză.

Povești din vecini este o serie editorială susținută de Kaufland, care marchează aniversarea a 20 de ani în România. Proiectul aduce în prim-plan poveștile și oamenii pentru care magazinele de cartier nu sunt doar locuri de cumpărături, ci repere de viață urbană și parte din comunitate.

Articol susținut de Kaufland