“Ce se bagă aici??” Cozile din Bucureștiul Epocii de Aur, imaginea umilinței uitate sau niciodată trăite

Cozile din Bucureștiul Epocii de Aur, expresia mizeriei și a umilinței, pot părea o curiozitate pentru cei tineri și foarte tineri.

O distopie, un film, ceva îndepărtat. În Manualul de istorie pentru Clasa a IV-a, aprobat de Ministerul Educației, Epoca de Aur ocupă o pagină din care copiii află cine a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu. Elevii sunt îndemnați să adreseze “unei persoane care a avut vârsta copilăriei în anii Epocii de Aur două întrebări referitoare la viața din acea perioadă”.

Apoi, să noteze răspunsurile primite și să le citească cu voce tare colegilor.

Vezi și: 

• FOTO | Bucureștiul din “Epoca de Aur”, în imagini incredibile: distrugeri ca-n război, autobuze „cu rachete” și milițieni cu câini prin parcuri | INTERVIU

Copiii învață din câteva rânduri cum se trăia în Epoca de Aur

“Perioada în care Ceaușescu a condus țara a fost denumită Epoca de Aur, pentru a arăta progresul României în acel timp. În realitate, ultimii ani ai comunismului din România au fost foarte dificili pentru populație, care a fost lipsită în mare măsură de resurse care să îi asigure un trai bun. Alimentele de bază erau obținute cu greu, fiind limitate la o anumită cantitate lunar. De asemenea, în locuințele românilor, căldura și curentul electric erau întrerupte foarte des”. (Manualul de istorie pentru Clasa a IV-a).

1990, cozi la ziare și la ajutoare

În ianuarie 1990, bucureștenii deja căliți la cozi pentru un pachet de unt, o bucată de salam cu soia, adidași (picioare de porc, cu tot cu copită), tacâmuri (capătul aripilor de pui și ghearele), se așezau la coadă la ziare.

Era pentru prima dată când “se băgau” ziare pe piață, toate autodeclarate libere, inclusiv “Scânteia”. După ce simțiseră din plin gustul foamei din anii ’80, oamenilor le era foame de informație și adevăr.

În plus, lumea aștepta plină de speranță la cozi cu rezultat sigur, de data asta, primea “ajutoarele” venite din Occident, pachete pline cu jucării incredibile, mâncare și haine, ciocolată străină învelită în beteală magică. Supraviețuitorii Epocii de Aur se puteau îndestula cu mostre din lumea liberă.

“Nechezol”, “adidași”, “frații Petreuș”, “nicio masă fără pește, că oricum nu se găsește”

Pentru că sătulul nu-l crede pe flămând, iar omul uită repede ce a mâncat ieri, ne întoarcem în Bucureștiul Epocii de Aur, înainte de revoluția stomacului gol, pe vremea “valorificării superioare a cărnii prin folosirea subproduselor”: sânge, șorici, zgârciuri și cartilagii.

Din aceste resturi combinate cu făină de soia s-a născut faimosul salam cu care au crescut generații.

Apoi, în 1990, învrăjbiți din senin pe criterii culinaro-ideologice, lumea s-a împărțit în cei care au mâncat salam cu soia și cei care n-au mâncat salam cu soia, chefi la cuțite.

“Programul privind Alimentarea Științifică a Populației”, cheia unui popor suplu și supus. Statul la coadă în orb: nu știai ce vei putea cumpăra, dar orice era primit

Criză alimentelor și raționalizarea lor a fost decretată în anii ’80, în conformitate cu “Programul privind Alimentarea Științifică a Populației”, scopul lui fiind “creșterea continuă a bunăstării materiale și spirituale a oamenilor muncii, a gradului de civilizație și a calității vieții întregului popor”.

Până în 1989, te opreai oriunde vedeai că se strânge lumea, îngroșai un rând în formare, fără să știi ce se va “băga”. Orice aliment era binevenit, cu gândul că ceva, ceva, va ajunge și la tine. După ore de așteptare, puteai să prinzi doi pui rahitici, adică “frații Petreuș”, hârtia igienică atât de necesară unei alimentații raționale, șervețele, o conservă de carne chinezească, o cutie de halva )delicatesă), 10 ouă sau orice cât de cât comestibil.

Iarna, înainte să vină Moș Gerilă la șoimii patriei și la pionieri, apăreau ca, prin farmec, portocalele și mandarinele, despre care lumea spunea că nu vin vara ca să nu se strice la transport. Veneau de departe.

Să te întorci acasă cu ceva în plasă echivala cu o mare victorie personală, ai reușit și de data asta să te descurci

Organizarea cozilor pentru a doua zi începea o dată cu închiderea alimentarelor sau dimineața foarte devreme. Cei isteți lăsau plasa la o coadă, în grija cunoscuților, și se așezau la o alta, ca să-și asigure o dublă reușită. Nu puteai să te bagi în față și să iei “pe sub mână” dacă nu cunoșteai vânzătorii, nu erai informator “cu pile și relații” sau dacă nu făceai parte din nomenclatură.

Să te bagi în față de capul tău însemna să te supui oprobiului public, linșajului, aveai de înfruntat ura celor își câștigaseră întietatea încă din zorii zilei.

Coada era protejată de o altă coadă, un cordon care avea funcția de a-i împiedica pe temerarii fără bun simț să pună mâna pe ceva nemeritat, înaintea veteranilor.

La coadă nu aveai voie să comentezi ce se întâmplă în țară, să critici regimul, bancurile se spuneau cu vigilență, puteai să fii turnat de cei care râdeau

În comunism nu aveai voie să critici conducerea țării, să-ți exprimi liber opiniile, să protestezi sau să asculți posturi de radio străine, precum Vocea Americii, Europa Liberă, BBC.

Articolul 166 din Codul Penal încadra orice gest de nesupunere la categoria “propagandă împotriva orândurii socialiste”. Articolele 155-157, din același Cod Penal, se refereau la trădare și sub incidența lor intrau cei care stabileau orice fel de contact cu cetățeni străini.

Puteai să fii ridicat de Securitate pentru că ai spus un banc sau pentru că ai ascultat Radio Europa Liberă. Dreptul de a călători în străinătate era interzis, pentru orice plecare “peste hotare”, în Occidentul decadent, aveai nevoie de avizul Securității, care îți înmâna pașaportul numai după ce stabilea că ești de încredere, un element de nădejde.

O măsură restrictivă impusă în anul 1980 viza “constituirea, repartizarea și folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației cu carne, legume și fructe”. Dacă tataia tăia un vițel și nu-l declara, risca închisoarea

Practic, nu aveai voie să cumperi alimente, nici măcar pâine, din alte orașe sau zone ale țării. Dacă bunicul tău tăia un porc de Crăciun, putea face închisoare pentru că nu l-a declarat înainte.

În plus, putea să fie condamnat pentru speculă, așa cum riscau toți cei care făceau provizii de carne, zahăr și ulei. Produsele de bază ajung să fie o raritate, în alimentare se găseau numai sticle și borcane, compoturi și conserve de legume, faimosul ghiveci unsuros și creveții vietnamezi.

Statisticile realizate de regimul comunist în 1982 anunțau că românii consumă 3300 de calorii, în timp ce recomandările OMS prevedeau 2800. Șurubul a început să se strângă.

Jurnalul secret al arhitectului Gheorghe Leahu: “Nu se mai găsește nicăieri, de trei luni de zile, pastă de dinți, cremă de ras și deodorant”

Arhitectul Gheorghe Leahu, cel care, printre alte lucrări importante, a proiectat Magazinul Unirea, a ținut un jurnal secret în perioada 1985-1989, ultimii ani ai Epocii de Aur. Mărturia sa a fost publicată în volumul “Arhitect în Epoca de Aur”, Fundația Academia Civică , 2004 și descrie viața într-un București nord coreean. Gheorghe Leahu s-a pronunțat împotriva demolărilor, pentru apărarea patrimoniului arhitectural al Bucureștiului.

“3.11.1988. Nu se mai găsește nicăieri, de trei luni de zile, pastă de dinți și cremă de ras și deodorant. Am întrebat de zeci de ori la tot felul de magazine, cosmetice, tutungerii, au dispărut total de pe piața bucureșteană. Explicația? Simplă. S-a încheiat un contract, două-trei cu cine știe ce țări și din cauza priorității absolute a exportului în dauna oricărei cerințe firești a populației, nu se găsesc aceste produse nicăieri. Vivi a rugat niște colegi care au avut o deplasare la Bistrița-Năsăud și au adus două paste de dinți și o cremă de ras. Suntem, în sfârșit, întăriți.. cosmetic.

28 februarie 1986, o zi geroasă, bucureștenii au făcut un foc din cartoane, la coadă

“Înainte de a ajunge la slujbă, în cartierul Piața Romană, Căderea Bastiliei-Visarion, la Alimentara coadă de 50 de persoane, când am trecut eu dimineața la 7.30. Alți 30 făcuseră un foc de cutii de carton și un cauciuc uzat de bicicletă, cu o pălălaie de 1 m înălțime și jucau țonțoroiul ca să se încălzească. Coada le-o țineau cunoscuții, vecinii. De cu seară s-a răspândit vestea că s-au adus pui.

Alimentară se deschide la 8.00, mulți stăteau la coadă pe ger de -15 grade C de la ora 4.30-5. Ce fel de oameni erau? Bătrâni și oameni foarte cumsecade, bine îmbrăcați, dintr-un vechi și onorabil cartier al Bucureștiului. Nu s-a mai văzut așa ceva. Pentru 2-3 pui (că nu se dau mai mulți), oamenii cei mai civilizați care au rămas în București stau, ca cei mai amărâți dintre pământeni, în ger aspru, bătrâni și disperați, la cozile mizeriei”.

21 martie, 1986. Vânătoarea pentru o bucată de brânză. “O vom pune la congelator pentru ziua lui Dan, care împlinește pe 5 aprilie 23 de ani. Sau poate pentru Paște”

“De trei zile s-au adus la diferite alimentare brânză de burduf și parmezan. De circa trei luni, rețineți bine, de cca trei luni nu s-a adus deloc brânză în rețeaua de comerț. De trei zile am tot încercat să iau brânză, dar fiind legat de serviciu, fără să-mi pot permite să plec în timpul programului, sunt nevoit să asigur aprovizionarea familiei numai în afara orelor de program. Am plecat de acasă de la 6.30, am ajuns în Piața Amzei cu peste o oră înainte de a începe serviciul. Am găsit brânză de burduf la o coadă la care am stat 55 de minute și am luat maximum ce se dădea, 1.5 kg de brânză, de 44 lei și 1/2 parmezan, de 63 lei. O vom pune la congelator pentru ziua lui Dan, care împlinește pe 5 aprilie 23 de ani, sau poate pentru Paște”.

O femeie a murit la coadă pentru o bucată de carne

“Vin acasă pe la ora 17 cu troleibuzul. În stația unde cobor, în Mărășești, înghesuială mare de oameni și o Salvare. Întreb ce s-a întâmplat, fără să zăbovesc. Răspunsul este cutremurător: o femeie de cca 55 de ani a stat la coadă la carne în frig, timp de 4 ore, i s-a făcut rău, nu merge nicio mașină particulară, n-a putut să o ajute nimeni, au așteptat mașina Salvării care a venit după 20 de minute, dar era prea târziu. Iată că în România se moare la coadă la carne”.

15 noiembrie 1987, revolta anticomunistă a muncitorilor de la Brașov. “Mezeluri, salam de vară, de porc, tobă, care altădată erau rarități, acum se găsesc zilnic. Să fie tot mulțumită Brașovului?”

În 12 decembrie, 1987, după revolta muncitorilor de la Brașov, Gheorghe Leahu nota:

“Uimitor, numai după 9 zile de interzicere cu desăvârșire a circulației autovehiculelor particulare s-a anunțat prin presă și TV reluarea circulației în toată țara. De fapt, nu era absolut nicio justificare, căzuse o jumătate de zi un strat subțire de zăpadă, s-a topit în 2-3 zile, așa că interzicerea era de-a dreptul aberantă. Să fi avut o contribuție și Brașovul? Se pare că în materie de mezeluri s-au pus unele lucruri la punct. Nu poți cumpăra carne decât tot la cozi foarte mari și la așteptări de zeci de ore până se aduce, brânză am mai găsit de câteva ori, ba telemea, ba de burduf, mezeluri cu salam de vară, de porc, tobă, care altădată erau rarități, acum se găsesc zilnic. Să fie tot mulțumită Brașovului?”.

Polonezii au inventat un joc, “Kolejka-Coada”, pentru ca tinerii să înțeleagă cum se trăia în comunism. Câștigă cine e mai priceput să obțină produsele de negăsit

“Kolejka-Coada” este un joc de societate, inspirat de Monopoly, și lansat de Institutul Polonez de Memorie Națională. A fost conceput pentru a învața tinerele generații despre greutățile din timpul regimului comunist în Polonia (1945-1989), în special dificultățile populației de a achiziționa bunuri de larg consum.

“Coada” este jucat de 2 până la 5 jucători, fiecare controlând 5 pioni care reprezintă membri ai familiei lor. Fiecare familie trebuie să facă cumpărături pentru sărbători sau zile de naștere. Magazinele sunt goale și nu există nicio certitudine pentru marfa care va fi livrată, când și unde. Jucătorii își aliniază pionii în fața magazinelor neștiind către ce magazin se vor face livrări. Tensiunea crește pe măsură ce cărțile de produse sunt dezvăluite și se descoperă că marfa va ajunge doar la cei norocoși, aflați în fața ușii. Fiecare vrea să fie primul și coada începe să împingă către ușa. Pentru a ajunge în față jucătorii folosesc cărți cum ar fi: “Mamă care are cu ea un copil mic”, “Acesta nu e locul tău” sau “Marfă pe sub mână”. Pe cărțile de produse se află fotografii cu 60 de obiecte din perioada comunistă, pantofi, apă de colonie, cafea, ceai și alte bunuri de negăsit. Marfa cu greu obținută poate fi schimbată la bazar, pe piață neagră. Jocul a apărut și în România, a fost tradus în mai multe limbi, și a primit numeroase premii.