Aseară, în timp ce ștergeam masa de firimiturile rămase de la prânzul pe care l-am luat împreună cu Cosmin, un prieten născut pe 15 decembrie, alături de care am mâncat de la cantina de vis-a-vis de blocul din 1947, proiectat de un arhitect evreu, în care locuiesc eu, de unde ne-am luat sarmale, salată de bouef, salată de vinete, orez cu ciuperci și pârjoale (eu am plătit mâncarea) după ce el m-a ajutat să car niște bagaje, că eu nu mai puteam singur că mă ține un pic mijlocul și n-aș risca, deși riscul are farmecul lui, recunosc, mi-am dat seama că, în ciuda tuturor aparențelor, e mult mai greu să cureți mizeria când e puțină decât atunci când e multă, pentru că nu se mai vede așa bine și nu mai e așa ușor detectabilă.
Stați liniștiți, că și eu am citit fraza anterioară de mai multe ori. Cu cât o recitești mai mult, cu atât informația devine mai clară. Ideea e că rămăseseră câteva firimituri de pâine mai măricele pe masă și am avut impresia că le-am înlăturat pe toate foarte repede. Mi-a fost lene să mai dau și cu fâs-fâs, am folosit doar un șervețel. Dar, așa cum se întâmplă de obicei, când am dat cu mâna de control peste masă, am simțit mai mulți zgrumțuri minusculi care nu se vedeau cu ochiul liber. Atunci am dat cu fâs-fâs și am șters ca lumea. Am jucat remi și am bătut din cinci mâini, că am făcut 1000 de puncte la ultima dintre ele, după ce am închis pe tablă cu joker.
La fel e și cu omul. Omul își vede, dacă își vede, mizeriile cele mai mari, iar pe cele mici reușește de multe ori să le treacă cu vederea ca orbul. De asta avem nevoie, din când în când, să vină altcineva să ne spună: “Vezi că ți s-a căcat o pasăre pe umăr!”, de exemplu.
Cea mai mare mizerie a omului e judecata. Uneori, judecata e atât de nuanțată și de camuflată că se confundă chiar cu valorile, iar vanitatea se așează ca o cloșcă în mintea noastră dându-se drept înțelepciune. Senzația aceasta pe care o avem de multe ori conform căreia noi știm mai bine sau avem dreptate sau că noi suntem superiori ne mucifică iubirea de o manieră foarte nonșalantă, iar noi, în loc să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, ne judecăm aproapele ca pe noi înșine sau chiar mai mult. Iar treaba asta nu face decât să ducă la ură, la critică, la dezbinare. De milenii, noi toți împreună, dar fiecare în parte, avem impresia că știm mai bine și continuăm să gândim de această manieră, deși e evident că asta nu ne aduce niciun un beneficiu și că, gândind de această manieră, nu rezolvăm absolut nimic.
E suficient să ne uităm în jurul nostru proxim și să vedem că nu rezolvă nimic. Această ultimă afirmație, de fapt tot acest text, nu se adresează celor care îl citesc și nu au sau nu au avut niciun conflict în ultima perioadă. E evident că noi, ca specie, nu facem ceva bine, iar, prin comportamentul nostru de oameni care știu mai bine, nu facem nimic altceva decât să alungăm armonia ca pe un șarpe care dă să ne intre în casă. O casă de nebuni e planeta asta. Fiecare cu nuanța lui de nebunie/mizerie.
O să vă dau un exemplu, dar vă rog să nu-mi săriți în cap, că v-am zis că am probleme cu coloana. Haideți să ne gândim la incidentul în care a fost implicată doamna Șoșoacă. Mă rog, s-a implicat singură.
Era o dimineață rece de iarnă. Vântul răscolea cu dinți de gheață trotuarele Bucureștiului, iar lacrimile cetățenilor se transformau în țurțuri ai suferinței. O mierlă cu afecțiuni stranii ale laringelor dădea să își dea duhul pe fondul neputinței de a mai cânta la picioarele unei echipe de jurnaliști italieni care urmau să viziteze una dintre cele mai controversate familii ale momentului.
Lucia Goracci, jurnalista din Italia care urma să adreseze întrebări familiei Șoșoacă, vru să plângă deasupra mierlei ca să o încălzească cu lacrimile sale, dar, după cum v-am mai zis, lacrimile se prefăcură în țurțuri și străpunseră mierla trimițând-o la Tatăl nostru care o aștepta să cânte împreună ceva, nu neapărat manele, dar să placă la toată lumea. Italienii nu aveau cum să știe asta, mai ales că mierla era ortodoxă, iar pentru ei evenimentul a fost clar: Mierla a mierlit-o din cauza lor.
În urma acestui episod trist cu păsăre răpusă de lacrimi bine intenționate, echipa de jurnaliști a pășit în imobilul familiei Șoșoacă precum un cortegiu funerar fără sicriu și dric, aspect care le-a devenit suspect din prima soților Șoșoacă. Cei doi soți erau mai pe voioșie, pe bucurie, pe heirup, pe toată lumea sare acum cu mine, pe alea alea, cum se cade să primești o echipă venită din străinătate să îți adreseze întrebări. Iar italieni au intrat pe marș funebru. Doamna Șoșoacă s-a aplecat discret spre domnul Șoșoacă și i-a zis precaută: “Ăștia se uită la noi! (Pauză două secunde) Cu tristețe!”. Atât acest aspect suspect al intenției privirii italienilor, cât și jalea din ochii acestora în urma incidentului mierlic, au trimis familia Șoșoacă dintr-o zonă a bunei dispoziții într-o zonă a disconfortului de a te afla în prezența cuiva în prezența căruia nu vrei să te afli. Ce a urmat știm cu toții.
Vă voi adresa două întrebări simple: Credeți că acest incident a izvorât dintr-o zonă de liniște a familiei Șoșoacă și că familia a reacționat așa pentru că a cunoscut vreodată pacea? Sau e mai probabil ca reacția familiei Șoșoacă să fi fost asta pentru că dumnealor nu prea se întâlnesc cu liniștea?
Ideea e că toți avem comportament mizer. Al dumnealor e mai vizibil pentru că au devenit persoane publice în urma unor alegeri ale acestui popor. De câte ori nu ne vine să mușcăm din aproapele nostru, și chiar o facem, pentru că a stat la o bere în plus? Sau că nu a spălat vasele? Sau că a zis ceva nepotrivit în prezența cuiva care nu trebuia să știe mizeria respectivă? De câte ori nu am mușcat pe cineva cel puțin cu vorba pentru că a făcut o mizerie care nu era pe placul nostru? Câți nu am mușcat cu gândul din doamna Șoșoacă după ce am aflat că s-a întâmplat ce s-a întâmplat? Câți nu mușcăm cu gândul din apropiații noștri, cu fapta sau cu vorba din alți oameni?
Mizeria din noi e uneori atât de insuportabilă că ne face să ne uităm doar la mizeria celorlați, iar, când ne apucăm să facem curat în casă nu începem niciodată cu sufrageria vecinului. Treaba asta ar trebui să ne folosească de exemplu pentru cum să facem curat întâi în noi.
De asta e mizerie în București și în România și în lume. Pentru că nu am găsit încă sensul în care se face curat, adică din interior spre exterior. Pentru că e posibil ca, atunci când vecinul la care e mizerie vine în vizită și vede că la tine e curat, să se inspire și își facă și el curat singur. Cam asta ar fi soluția de curățare cea mai eficientă, din punctul meu de vedere, evident. Cam atât. Pup. Addy.
Nota B365,ro Alte soluții de curățare (ș.a.) de la Addy, mai jos: