Ce pot face niște roșii cherry dintr-un bunic pofticios, nimerit în tramvaiul 32. Meniu STB cu de toate

Pe timpul vacanței, Bucureștiul respiră. Cât de cât. Străzile sunt mai goale, vehiculele STB – mai puțin aglomerate. Din fericire, densitatea poveștilor rămâne, cumva, constantă. 

– Mergem la mall?

În stația de la Depoul Alexandria, fata subțirică și cu glas alintat își așteaptă nerăbdătoare răspunsul. Se dovedește că trebuie s-aștepte mult. Doar că băiatul nu-i dă tocmai răspunsul pe care și-l dorea:

– Nu pot, merg direct acasă. A gătit maică-mea și mă așteptă cu masa pusă.

– A, cu asta nu te pui: „mâncare ca la mama acasă”!

– Ăăă… Nu chiar. Cum să-ți explic eu ție modul de gătit al maică-mii… E… #nurecomand!

Râd amândoi cu poftă. După cum a sunat descrierea, pofta de râs a puștiului pare mai mare decât pofta de mâncare. 

🍲 Mâncarea e mereu unul dintre subiectele prioritare pe traseele STB. Indiferent de vârstă, situație financiară ori preocupări intelectuale, călătorii sunt întotdeauna preocupați de asta. (La urma urmei, Maslow știa foarte bine ce pune la baza piramidei…) Și domnul în vârstă, din tramvaiul 32, are o urgență alimentară. Așa că scoate din buzunar telefonul și dă niște indicații precise: „Trebuie să iei niște roșii. Niște roșii din alea mititele. Mititele! Alea-s bune, că-s mici. Nu lua din alea mari, fiindcă-s prea mari”.

🚌 Autobuzul 226 e aproape gol. Până la capăt mai sunt câteva stații și până se-ntunecă, doar câteva minute.

– Tata, tataaa!

Băiețelul de 5-6 ani ani își trage părintele de poala bermudelor verzi.

– Da, ce e?

– Tata, da’ Cornel unde a plecat?

– În Suedia.

– În SU-E-DI-AAA?

Din vocea copilului rezultă că e pe cât de uluit, pe-atât de înspăimântat.

– Da, ce te miri așa?

– Păi Su-e-di-a nu e departe?

– Ba da.

– Și cât stă acolo?

– Nu știu.

– Rămâne în Suedia în vecii vecilor?

– Nu, nu cred, intervine amuzată mama.

– Dar ce face el acolo?

– Muncește, ce să facă… Doar nu s-a dus în vacanță.

– Și la noi când mai vine?

– De unde să știm?, revine în discuție tatăl.

– Eu vreau să vină!, protestează copilul, cam pe tonul cu care ți-ai fi imaginat că Domnul Goe cerea s-ajungă trenul în gară.

– Bine că vrei tu! Dar dacă el nu vrea?

– De ce să nu vrea?

– Are treabă, e ocupat, are viața lui acolo…

– Ba să vină, că mie-mi place de Cornel! Să vină și să ne-aducă multe cadouri!

– A, de-asta-ți place ție de el! 

– Da’ nu numai de-aia! Îmi place mie, mi-e dor de el!

– Și dacă nu vine?

– Ăăă… nu știu, bate în retragere băiatul.

– Dacă nu vine, mergem noi la el!

– Daaa, daaa, mergem noi! Când mergem în Suedia, la Cornel?

– Mâine, se amuză tatăl, pus pe farse. Hai, acum coborâm, mergem acasă și-ți faci bagajul.

Copilul țopăie de încântare. Mai complicat va fi când, odată ajunși acasă, adulții vor fi nevoiți să-i explice c-au glumit. Vorba veche din bătrâni, „Sunt glume care se fac și glume care nu se fac”.

Mai multe cronici STB, mai jos:

Domnul fără vârstă din stația STB Dr. Rainer și bizara lui coregrafie cu autobuzul

„Cred că s-a stricat la burtă, de-aia a fugit așa!” Palpitantă situație într-o stație STB, cu doi bătrânei și-un domn cumsecade

„Nu mai pot, ea muncește ca nebuna, el stă beat toată ziua!” Cel mai mare trântor care s-a pomenit vreodată prin STB