Ce pățești prin București dacă ești femeie și îți dai puțin masca jos să fumezi o țigară (și de ce merită să trăiești puțin periculos)

23 nov. 2020
507 Afișari
Ce pățești prin București dacă ești femeie și îți dai puțin masca jos să fumezi o țigară (și de ce merită să trăiești puțin periculos)

Dacă ești ca mine - om obișnuit, vârstă medie și job - probabil că umbli destul de mult și de des prin București. Cu mască, desigur, ca să ții coronavirusul departe de nas și gură (intrările lui preferate în om), să-l vezi cum se oftică fiindcă nu poate să intre și să te uiți în ochii lui cu sfidare. Ăsta e aspectul tehnic al poveștii și al măștii. Dar nu despre aspectul tehnic e vorba acum.

Fapt: ne e foame de chipuri. De fețe de oameni. Ne e dor să vedem obraji, guri, dinți dezveliți de zâmbete. Nu spuneți că nu e adevărat, că vă contrazic imediat cu vreo 10 studii deștepte (serios deștepte, nu sarcastic „deștepte”) care vorbesc despre impactul psihologic și emoțional al intersectatului cu măști, nu cu chipuri.

Un studiu nemțesc vorbește despre confuzia pe care o provoacă purtarea măștii. Sigur, oamenii s-au împăcat cu ideea că trebuie să o poarte, dar ADN-ul lor cere altceva de la interacțiunea umană. Studiul acesta spune că participanții la cercetare habar n-au, de fapt, dacă în spatele măștii omul e  supărat, dezgustat, înfricoșător, fericit, neutru ori trist. S-au uitat și au fost impreciși în evaluare. Mai mult, au fost și neîncrezători în ce văd sau, mai degrabă, în ce intuiesc că ar transmite nonverbal un om cu mască. N-au putut vedea fericire sau zâmbetele de după mască. N-au dibuit nici dezgustul. În fine, ați înțeles ideea.

Ce se întâmplă când o iei la picior prin București și dai puțin masca jos

Ca să nu mai umblu de nebună prin trafic și nebună de legat după un loc de parcare (prin București, cam așa e pe la prânz cu mașina, știi bine) am luat-o pe jos. Până la destinație, GoogleMaps zice că sunt 25 de minute. Pe ceas, pe jos. Cu mașina, ar fi fost 12 minute. GoogleMaps nu știe cât îți ia să parchezi, tu știi că, de regulă, găsești parcare în alt cartier decât ăla în care e destinația (dacă nu cumva în alt județ), așa că alegerea e simplă.

Prima jumătate de kilometru, ca orice jumătate de kilometru prin zonă centrală de București: semafoare, pietoni, mașini. Intru pe o străduță cvasi-pustie și îmi aduc aminte că mi-e dor de o „golănie” de dinainte de „Apocalipsa COVID”: să fumez o țigară pe stradă. Așadar, îmi aduc aminte că am voie să fumez fără mască (merci!), dau masca jos și aprin o țigară. Ghici ce? La primul fum, primul claxon. Un livrator la volan chiuie și strigă:

– Hai că ești miștooo, să ai o zi bună!

Mă înec în fum, pândesc prima vitrină și mă oglindesc în ea: la naiba, I am in my 40s, sunt OK, dar parcă nu-s  deloc genul fluierabil. Mai trag un fum, mai aud una:

– Ești frumoasă, frumoaso!  Cafea vrei?

Avea numai jumătate din vârsta mea, motiv suficient să vreau cafea, doar că n-aveam timp :-). Până să îmi termin țigara la șosea, am mai avut parte de încă trei claxoane și de-o carte de vizită aruncată pe geam de un tip care oprise la un semaforul pe lângă care treceam. Instalator, păstrez, nu se știe când trebuie.

În final, n-am luat-o personal. Vreme de șase minute, am fost singura femeie de pe stradă fără mască. La cât de puține chipuri de oameni vedem, cred că nu m-ar fi claxonat și fluierat bărbați doar dacă, de sub mască, mi-ar fi curs o barbă până la lănțișor.

Ce pățești prin București dacă ești femeie și îți dai puțin masca jos să fumezi o țigară. În loc de concluzie

Nu, concluzia nu e că aș fi, brusc, mai chipeșă, mai tânără, mai atrăgătoare. Concluzia e că ne e foarte dor de chipuri omenești. Și încă un aspect interesant, subliniat de dr. Dean Burnett, neurolog și autorul besteller-urilor „Idiot Brain” și „The Happy Brain”. El declara,  pentru BBC, că „fața umană joacă un rol important în mare parte din comunicarea și interacțiunea noastră. Am dezvoltat chiar regiuni ale creierului dedicate exclusiv recunoașterii fețelor. Deci, ascunderea a jumătate din acesta nu va trece neobservată. După cum au subliniat deja unii, până de curând, acoperirea feței era în general tratată cu multă suspiciune. Luați în considerare percepția noastră asupra măștilor în lumea pre-pandemică. Am vedea măștile invariabil folosite în situații care sugerează riscuri sau pericole, cum ar fi atunci când oamenii manipulează materiale sau deșeuri periculoase sau investighează scena vreunei crime.”  

Una peste alta, știu și eu că, într-o zi, o să ne dăm cu toatele măștile jos și n-o să mai am parte de 5 claxoane și-o carte de vizită în șase minute. Dar e OK. 🙂

Cookies