Ce o să pățești iar la masa de Paște (mai bine rămâi în București)

În acest iureş să zicem electoral, dar care de fapt nu e electoral, e despre interesul fiecăruia, mai ales al câtorva, în care tocmai am asistat la noi episoade de lipsă de asumare, în care un partid care îşi spune progresist efectiv îşi aruncă la gunoi candidatul, deşi cu o săptămână înainte l-a trecut pe listele electorale, în numele, cum spuneam, aşa zisului bine naţional, de noi se apropie un alt moment critic: masa de Paște în familie. 

Mielul e pe foc, cozonacul e pe masă, iar tu… te pregătești sufletește. Nu pentru Înviere, ci pentru marea întâlnire de familie, unde, între două linguri de ciorbă și un ou roșu ciocnit ritualic, vor apărea inevitabil subiectele sensibile, incomode sau pur și simplu obositoare.

Există câteva teme recurente, desigur.  Acum, că se apropie alegerile, e posibil să apară tensiuni şi pe partea asta, aşa că să ne pregătim un pic pentru cele mai rele scenarii. Oricât te-ai pregăti mental pentru atmosfera „caldă” a reuniunii de familie, există o certitudine: cineva va întreba, cu cel mai candid zâmbet, ceva care îți va activa instant nevoia de a te uita în gol sau de a te ascunde după platoul cu sarmale. 

Nu contează că tu ţi-ai pus viaţa pe hold şi ti-ai luat familia și te-ai dus acasă de Paște. Se vor găsi subiecte, cu siguranţă, care să te activeze mai mult ca orice. 

Şi e normal, doar familia e cea care ştie cel mai bine să îţi apese butoanele. 

Prima rundă de la masa de Paște: „Nu ai mai venit demult pe-acasă…”

E prima frază rostită după salutul de bun venit. Nici nu ți-ai dat bine jos geaca, că vine replica, rostită cu o voce amestecată de reproș, iubire și suspin strategic:

– „Nu ai mai venit demult pe-acasă…”

Nu contează că ai fost acum două luni, că ai sunat săptămâna trecută sau că trimiții colete cu bunătăți. În calendarul afectiv al familiei, tu lipsești permanent, iar sărbătorile sunt momentul ideal pentru a fi tras(ă) subtil la răspundere.

Ce poți răspunde:

 – „Știu… dar măcar când vin, îmi fac simțită prezența!”
– „Vin rar, dar cu drag. Așa rămân o surpriză plăcută.”
– „Vin rar, pentru că altfel v-aș epuiza. Și știu că țineți la mine!”

Sau poți merge pe varianta salvatoare: îmbrățișezi, râzi și spui că miroase a cozonac. Căldura stomacului neutralizează orice urmă de reproș pasiv-agresiv. 

Dacă  treci de etapa asta, urmează procesul vieții tale, judecat de tribunalul familiei extinse.

„Și tu, tot singur/ă?”

După „Hristos a înviat!” și ciocnitul solemn al ouălor, vine inevitabil întrebarea: „Și, tu? Tot singur(ă)?” Aici recomand să observăm progresul. NU se mai întreabă direct “Tu când te măriți sau când te însori”, e o oarecare tentă pozitivă, iar întrebarea nu e neapărat răutăcioasă, chiar dacă ţie îţi e greu să explici şi uneori nici tu n-ai vrea să fii singur(ă), dar asta e situaţia. Şi te simți brusc analizat/ă de o comisie formată din unchi, veri și mătuși care au uitat cum era viața înainte de nuntă, credit și copii.

Ce poți face? Zâmbești. Răspunzi: „Da, și cu fiecare an parcă mă simt tot mai… selectiv/ă”. Și apoi schimbi rapid subiectul: „Apropo, cine a făcut salata de boeuf anul ăsta? Ce bine că aţi pus mazăre (sau n-aţi pus, după caz)”

Dacă nu eşti singur / singură,  etapa următoare este  momentul de evaluare a noii generații.

„Prea-i face toate poftele copilului!”

Copilul tău, pe care îl știi sensibil, energic și creativ, tocmai a refuzat să dea „pupicul tradițional” unei rude pe care nu o recunoaște, a spus un „nu” articulat când i s-a cerut să stea locului, și – Doamne, iartă-mă! – s-a pus sub masă și a râs. Asta e tot ce le trebuie, pe vremea noastră copiii nu erau aşa obraznici. Pe măsură ce copilul  explorează sufrageria cu viteza luminii, se suie pe canapea, își face un buncăr din perne și, da, varsă o felie de cozonac pe mochetă, vine momentul de aur al experienței intergeneraționale:

 – „Eu nu zic, dar poate ar trebui să fii mai ferm(ă) cu el.”
– „La vârsta asta trebuie să știe că nu are voie!”
– „Dacă l-ai mai lăsa și să plângă, ar învăța cine e șeful.”

Tonul e blând, dar ferm. Privirea e genul acela de „eu doar te ajut”, dar livrată cu un pic de satisfacție, ca atunci când cineva îți spune „Ți-am zis eu” înainte să-ți dai seama că ți-a zis ceva. Dacă treci cu bine de această etapă, fără să pleci furios sau furioasă de la masă, pe final, la vişinată, se ajunge şi la politică. “Ai văzut ce i-au făcut lui Georgescu, tot ăştia, cu clica lor, nu se mai satură odată, nu vota, măi mamă, cu X, că şi el e la fel ca toţi ceilalţi, ai văzut ce a zis despre Ucraina.”

Una peste alta,  textul acesta e un pamflet, pentru că, deşi scenele astea cu siguranţă se petrec adesea şi în zilele noastre, şansa noastră, a generaţiei noastre și a celor ce urmează, e că noi înţelegem mai mult şi învăţăm să schimbăm perspectiva. 

Şi, pentru că dincolo de întrebările incomode, sfaturile necerute, criticile pasiv-agresive, disputele politice și porțiile de friptură întinse cu forța, tot aici e acasă.

Aici ne reîntâlnim cu rădăcinile noastre, chiar dacă uneori arătăm ca niște bonsai crescuți strâmb, dar cu personalitate. Nu minimizăm şi nici nu maximizăm experienţele fiecăruia, dar ne uităm cu blândeţe măcar către noi. 

Şi, dacă ne enervează, e o bună ocazie să vedem ce ne supără, de fapt. 

Sursa foto masa de Paște: Dreamstime