Ce mi-a plăcut și ce NU mi-a plăcut la Festivalul de Teatru de la Sibiu

Destinul meu necontrolat și incontrolabil a decis ca în ultimele trei săptămâni să fiu fiert pe cultură. Având în vedere temperaturile de afară aș fi fost fiert oriunde, dar soarta, după cum am specificat deja, a vrut să fierb întâi la TIFF și apoi la FITS. FITS este prescurtarea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu unde am fost invitat în calitate. Unul dintre antonimele calității este neajunsul. Eu am multe neajunsuri, dar nu cred că în funcție de acestea am fost invitat acolo. Remarc acum că stimabilul cuvânt incontrolabil conține labil, ceea ce pot spune și despre mine. Așa cum am tot repetat în ultimul an, spre toată suprinderea mea, cea mai neașteptată informație pe care am primit-o de la soartă e că femeile mă inspiră mai mult decât bărbații. Vorbesc aici și la nivel de scriitură și la nivel de viață. FITS a venit să confirme treaba asta, aducându-mi în fața ochilor două acte feminine care m-au impresionat foarte mult, în sensul că mi-a făcut o deosebită plăcere să le privesc performând.

Sâmbătă seara eram încă la Cluj, am băut două pahare de whisky privind meciul României cu Belgia. Înainte de acest consum îi promisesem prietenei Felea că mă duc cu ea la petrecerea de închidere a TIFF-ului și ea nu m-a lăsat să nu mă țin de promisiune, deși voiam. Așa că am zis: Bine, vin, dar stau doar puțin, nu beau, salut câțiva oameni și apoi mă duc să dorm. Acest plan s-a dovedit foarte important pentru mine, întrucât, odată ajuns în fața barmanului de la petrecere am fost silit de soartă să zic: Un whisky triplu, vă rog, ca să nu stau iar la coadă, și o apă minerală. La ora 04:30AM am ajuns în pat, beat 6,4 pe o scară de la 1 la 10 și îmi aduc aminte inclusiv cum am ajuns acasă, bravo mie, așa mai rar. A doua zi m-am trezit, mă simțeam ca o meduză pe care nimeni nu voia să o împingă cu piciorul în propria mocirlă, mi-am făcut bagajul și pe la 15:00 am plecat spre Sibiu cu Bla Bla Car și cu prietena Cratiță care mergea la FITS să vadă strict un spectacol de flamenco. Așa o cheamă pe ea, dar nu seamănă cu numele ei. Asta nu înseamnă că aș avea o părere proastă despre aspectul cratițelor, în general, mai ales că în unele cratițe am realizat bucurii. În Cratiță nu.

Asta mică: Hai, bre, și tu la Flamenco. Nu vin, fată, că sunt mahmur. Hai, te rog, că am un bilet în plus. Nu, nu vin. Hai, mă! Bine. Și m-am dus, gândindu-mă că, dacă nu-mi place, plec, ceea ce am realizat că nu aveam cum să fac, având bilet fix în mijlocul rândului. Deși zic de nu știu când, nu apucasem până atunci să-mi schimb vezica pentru că o am demult și, văzându-mi poziția pe rând, mi-a fost clar că nu o să pot să beau apă în timpul spectacolului. Ceilalți spectatori parcă veniseră acolo expre să respire și simțeam cum mă năclăiesc, că n-aveam cum să beau apă de teamă că, na, ați înțeles. Bucură-te, Teleșpane, că veniși tu la flamenco, mi-am zis.

Și m-am bucurat. Spectacolul se numește Arhitectura Insomniei și este unul dintre cele mai emoționante lucruri pe care le-am văzut vreodată pe vreo scenă și datorită căruia labilul și cu mine ne-am dat mâna și am început să plângem. A fost ca și cum conceptul de poezie și cel de poet s-ar fi materializat într-o formă neștiută de ei până atunci și aveau, pentru prima dată, ocazia să danseze împreună. Vă dați seama ce întâlnire emoționantă trebuie să fie între cei doi, că n-ai cum să nu plângi de bucuria adunării lor.

Poezia și poetul erau o trupă de 10 femei, din care nouă dansau și una cânta. Solista trupei se numește Rafaela Carrasco. Grupul acesta de 10 femei e un fel de imn. Deși știu spaniolă, cât de cât, n-am prins complet ideile versurilor care însoțeau dansul, dar pentru mine a fost un imn închinat frumuseții suferinței, fără a o ridica pe acesta în slavă, dar respectând-o. Pe măsură ce le vedeam pe femeile alea dansând cu demnitate și bucurie și eleganță, cu o postură extraordinar de verticală în fața durerii care nu le îngenunchia, ci le ridica, am avut tot felul de gânduri extraordinar de liniștitoare: Adrian, au fost situații în care nu ai avut de ales, au fost situații când ai făcut cum ai știut mai bine, nu te mai blama, ai grija de tine, Adrian. Mi-am și făcut un compliment: Să știi că scrii la fel de frumos pe cât de frumos dansează femeile astea. Asta m-a emoționat pentru că eu nu prea îmi fac complimente. Îmi dau seama acum, că dacă ne doresc nouă, oamenilor, ceva e să ne simțim la fel de împliniți cum a fost actul artistic al acestor doamne.

Nu mi s-a părut lucru mic să ajung la gradul de introspecție la care am ajuns în timpul acestui spectacol, Cratiță, să-ți dea Dumnezeu sănătate că ai insistat să mergem. Să nu ți se ruginească niciodată mânerele. Am aflat și eu, ulterior, că doamna Carrasco e una din cele mai cunoscute coregrafe și dansatoare de flamenco din lume și că ceea ce am văzut a fost un flamenco ușor diferit de cel clasic, cu adaosuri de contemporaneitate. Treaba dumnealor ce o fi, pentru mine a fost o minune să văd o făptură din 10 oameni. Cum e și firesc într-o lume dezbinată deocamdată, unitatea și uniunea au darul acesta de a emoționa.

Cealaltă poveste foarte frumoasă pe care am văzut-o pe scenă se numește Cendana Trifan. Eu, recunosc, am un fetiș pentru doamne și îmi place să văd diverse doamne pe scenă sau în filme. Am văzut-o performând în două spectacole, Neînțelegerea în regia lui Bobi Pricop după un text de Albert Camus și în Teorema în regia lui Eugen Jebeleanu după un text de Pier Paolo Pasolini.

Le iau pe rând. La Neînțelegerea, să ne înțelegem, eu am vrut să-mi iau câmpii. Dumnezeu a vrut să mă încerce când m-a dus acolo. Este un spectacol foarte întreg, cu o scenografie foarte pe gustul meu, cu actori excepționali, cu un text cu o deosebită inteligență filosofică și care a fost rostit foarte bine de toți actorii. Dacă aș fi fost lăsat, asemenea Maicii Domnului, să umblu în sus și în jos prin sala teatrului, mie, un om cu multă anxietate și nerăbdare, mi-ar fi fost mult mai ușor să-l privesc. Cum să zic eu, spectacolul curge ca un râu care aproape stă, în timp ce textul se fâțâie încontinuu, aducând mereu informații noi. Cendana Trifan e aici un personaj care te îngheață fiind întruchiparea unei disperări mascate în răceală. Ca și cum tu, creștin să zicem, te-ai fi dus la zidul plângerii, ai fi pus mâna pe el ca să-ți rezemi suferința, iar el s-ar fi prăbușit peste tine, mâncat de igrasie și umezeală, o umezeală foarte rece care aproape tot spectacolul nu pare să fi afectat structura osoasă a unui personaj cumva frigidizat fără voia lui și care stă drept în ciuda nedreptății situației. Ca bărbat straight n-aș pune gura pe așa ceva.

În Teorema, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Dacă în Neînțelegerea Cendana Trifan e elegantă și rece, în Teorema e elegantă și erotică. Mă rog, nu tot timpul, deși sexualitatea e una dintre temele principale ale spectacolului. Teorema a fost mult mai ușor de vizionat pentru mine pentru că are două elemente care mie îmi stârnesc interesul: Muzica și Sexualitatea. Și aici e cazul unui text cu o inteligență foarte ridicată, cu schimburi de replici pe care, dacă le-aș fi citit, aș fi stat ceva timp asupra lor. Punerea în scenă mi-a plăcut foarte mult, mai ales bucata cu meciul de fotbal dintre Cendana Trifan și Gyan Ros, unul dintre actori, cel mai erotic meci de fotbal pe care l-am văzut eu vreodată, deși am și un fetiș cu fotbaliști. Și asta mi-a plăcut foarte mult la doamna Trifan că de la personajul rece din Neînțelegerea a trecut foarte natural la un erotism foarte firesc în două secvențe în Teorema. Nu aș vrea să se înțeleagă că personajul interpretat de dumneaei e doar erotic, nici pe departe. E și plictist și furios și cu regrete. În ambele spectacole i-am admirat postura pe scenă, ca o linie verticală și felul de a rosti replicile, o naturalețe foarte lejeră în ambele roluri, deși foarte diferite. Nu știu ce viață o fi avut dumneaei, dar știe ce e aia disperarea și cum s-o folosească frumos pe scenă. Cum nu merg așa des la teatru mi-am zis că nu știam de existența dumneaei pentru că e foarte tânără, apoi am aflat că are 36 de ani și e foarte cunoscută.

Deci m-au rupt femeile la FITS, Doamne ajută că Doamnele ajută. Și am ajuns și la ce nu mi-a plăcut. Legitimațiile, bre, badge-urile, ditamai coala la gât, dar care aveau o oarecare utilitate că se mai evantaia lumea cu ele. Mno, cam asta ar fi, dacă nu știți unde să mergeți la vară la anul, Sibiul este o variantă, iar FITS-ul oferă mult mai mult decât teatru. Doamne ajută și Doamne ferește, arta ne izbăvește. Adișorul Fiertișorul.