Ce mi-a plăcut la Summerwell, în ciuda derapajelor de organizare

14 aug. 2023
1729 Afișari
Ce mi-a plăcut la Summerwell, în ciuda derapajelor de organizare
Ce mi-a plăcut la Summerwell, în ciuda derapajelor de organizare | Foto: Adrian Teleșpan

Deși am câine din 2007, mi se mai întâmplă uneori să ies afară fără pungă pentru rămășițele alimentare ce rezultă din creșterea acestuia. O uit, pur și simplu. De cele mai multe ori, când uit să iau pungă nu e o dramă, pentru că găsesc o pungă mai veche cam prin toți pantalonii mei. Uneori, însă, nu găsesc. Cam în jumătate din situațiile când și uit punga și nici nu găsesc alta în buzunare, câinele atinge finalul unui ciclu digestiv. De aici, pentru mine, situația se poate bifurca în două direcții. 

Dacă nu e nimeni prin jur e ok, las rezultatul pe stradă, duc câinele acasă, mă întorc cu o pungă  și îl culeg. Nu îl adun că m-ar mustra conștiința, ea e mai mereu ocupată să-mi amintească de imaginarul efect al greșelilor trecute, ci pentru că tot pe acolo o să scot câinele data viitoare, motiv din care adun și ce uită alții, mai ales că deosebitul meu câine nu mai vede bine și calcă în orice și, în plus, puține lucruri mă fac să mă simt bine ca decizia de a avea bun-simț. 

Dacă e cineva pe stradă, mintea începe să se rostogolească, gândindu-se: Aaa, mă vede omul ăsta că las rahatul aici și o să zică că sunt nesimțit, iar eu o să simt pe spate biciul nedreptății și o să urlu înapoi la el, că eu de multe ori adun și de la alții, omul o să se enerveze că am urlat, o să mă atace umbrit de propria nefericire, eu o să fac o mișcare de kung fu spontană ca o intervenție divină, el o să alunece, o să dea cu capul de bordură, moare, eu ajung la închisoare și n-are cine să se ocupe de câine. De aia nu e bine să uiți punga.

Da, mă, și fix înainte de Summerwell, în întârziere, reușisem să transform o plecare simplă într-un haos mental, nu mai știu de ce, dar mai proastă organizare rar am văzut înainte de vreun festival la mine. M-am îmbrăcat și eu, m-am gătit prună, că nu mă duc des în oraș. Ies din casă, un bărbat la avizier, bună ziua, bună ziua. Ies afară ca să o plimb pe Anemona înainte de festival, e important de specificat. Nimeni pe stradă în afară de un cineva pe o bancă la vreo o sută de metri. Nici n-am ieșit bine din scară că pe Anemona a apucat-o o vrie. Așa o mai apucă pe ea. Deși nu se mai mișcă chiar ca Usain Bolt, ea țâșnește spre bolul cu mâncare și, când e să facă treaba mare, devine ușor posedată și merge cu viteză dintr-un loc în altul, parcurgând distanțe de maxim 5 metri între opriri. Zici că ea știe clar unde trebuie să facă, dar nu-și aduce aminte deocamdată.

Și ieșim noi din scară. Se face stânga de pe strada cu scara în strada mare, dar nu apucăm să facem stânga, căci câinele începe să caute disperat și din prima locul, chiar pe colț. Realizez imediat că n-am pungă. Panică pe mic. Scrutez orizonturile, v-am zis, nimeni pe stradă, ce bine, câinele caută încă. Nu găsește. Locul îl strigă, dar el nu găsește, căutarea devine disperată. Ca vizitator temporar al Vitanului, mă trece o trece o îngrijorare că o să mă vadă cineva și o să zică: L-am văzut pe ăla de la Insula Iubirii, a lăsat ce a făcut câinele în drum. Câinele e ca o pastilă de calciu efervescent care vrea să iasă la suprafața apei din pahar. 

Caut și eu din priviri posibili martori ai dramei mele și mă bucură că nu e niciunul, chiar dacă mereu am avut nevoie de martori ai suferinței mele. Câinele se face centrifugă, intră în etapa finală a pregătirii, începe să se învârtă pe loc, luând în rotire din ce în ce mai mult poziția pe vine. Între colț și intrarea în scară sunt maxim zece metri. Sunt, așadar, aproape în fața scării și fix atunci iese omul pe care l-am văzut la avizier. Câinele mai face câteva mișcări și apoi se proptește, brusc și cu o deosebită precizie, ca și cum o rachetă NASA ar fi andocată în locul de unde va fi lansată. A nimerit locul. 

Slab. Picioare subțiri. Genul acela uscat, trecut de 60. Șlapi negri curați, fără pic praf. O pereche de bermude care merg și pentru înot, ridicate destul de mult, cu elasticul deasupra buricului. Maiou alb băgat în bermude. Porțiunea de material de deasupra elasticului e ușor încrețită. Așa e modelul de pantaloni. Acesta era dușmanul integrității mele. L-am putut vedea atât de limpede, pentru că timpul s-a oprit în loc când dumnealui a ieșit din scară, iar eu mi-am întors privirea în slow motion, cum face Nicholas Cage în Face Off când vrea să intuiască următoarea mișcare a lui John Travolta. Nu am cum să fiu sigur, dar pun pariu că momentul când câinele s-a proptit, a coincis cu momentul în care ușa s-a închis în urma vecinului de scară. 

Pus de soartă la colț de stradă, am început să acționez irațional. Am smuls o frunză mare dintr-un arbust aflat în fața scării, cu gândul să mă prefac că adun proba incriminatoare cu ea sau chiar să o adun dacă vecinul o lungea aiurea prin spatele meu. Dar vecinul avea alte planuri.

S-a oprit în spatele meu și a început să se uite în stânga și în dreapta ca atunci când vezi un cunoscut nesuferit pe stradă și vrei să eviți contactul vizual, ca atunci când, parcă, îți vine să te uiți în sus, în toate direcțiile. Se uita, mai făcea jumătate de pas, câinele a terminat, mai un șlap pe asfalt, mai o privire. N-am avut ce să fac, am adunat cu frunza, noroc că era omogen, câinele a plecat în direcția opusă coșului de gunoi, vecinul se uita, dar nu puteam să bag frunza, devenită un fel de pachețel de primăvară, în buzunar în hainele de festival. 

Spre norocul meu, mi se părea amuzant cât de protectiv și atent eram cu frunza în timp ce vecinul stăruia în prezență. Dumnealui tot în spate, eu cu lesa într-o mână, cu frunza în alta, deja mă luase cu transpirații, nu doar cu un râs nervos. I-a sunat telefonul, a reintrat în scară, am aruncat frunza la gunoi. Doamne, bine că am scăpat, cu mâna asta să joc la loto. Nu vă îngrijorați, eu o să scriu aici și când o să câștig. Cred că e nevoie ca lumea să știe cum arată suferința la bogați.

Așa. Am lăsat câinele în casă, am plecat la festival, am făcut în total vreo 2 ore jumătate din Vitan în Mogoșoaia, cu o oprire de jumătate de oră în Floreasca. Am ajuns pe la 8 jumate în loc de 7 jumate, în ciuda organizării mele haotice. La festival ca la festival, te vezi cu lume, așa că jumătate de oră, până s-a făcut întuneric, a fost foarte mișto. Bună, bună, ce faci, bine, bine, tu, bine, bine și eu, bună, bună, ce faci, bine, bine, tu, bine, bine și eu, bună, bună, ce faci, bine, bine, tu, bine, bine și eu. Deși am relații mai sănătoase cu cunoscuții decât cu persoanele apropiate, tot mi-a fost un pic complicat cu meet and greet-urile astea. 

Florence a fost superbă, singura rugăminte către organizatori fiind să pună mai multe boxe la anul și pentru bătrânii care stau mai în spate. Și da, asta mi-a plăcut, tineretul se distra foarte bine, se înfrupta cu lascivitate din viață, ca și cum ar fi mușcat din ea ca dintr-o piersică pe care le-ar fi oferit-o un șarpe într-un Rai mai zemos. 

Că da, uite, acum îmi dau seama. Dacă Diavolul i-ar fi oferit Evei o piersică, e posibil ca ea să fi zis: Nu vreau, că-mi dau pe piept și rămân lipicioasă, dar call me by your name, că tot aia e. Sâmbătă n-am mai fost la Summerwell, că era tot seara ce aș fi vrut eu să văd și mi s-a și oferit șansa să zac cu o prietenă pe canapea. Atât de la festival. 

Doamne ajută și Doamne ferește, muzica ne izbăvește. Vă recomand, doar dacă vreți, să fiți festivalul la care vă doriți să ajungeți. Adi cu A de la festivAl.

Cookies