Ce faci când nu-ți găsești mama pe nicăieri?

”Ai apucat să termini cartea?” mă întreba Laura Ionescu pe Instagram în timp ce publicam poze de prin casă cu cartea ei. Am învârtit cartea asta de nici 200 de pagini pe toate părțile, așa cum m-a învârtit și ea pe mine. Am amețit pe alocuri de la atâtea rotații, așa cum făceam când eram mic și mă învârteam ținându-mă cu o mână de trunchiul vreunui copăcel subțire sau al unui arac de grădină, timp în care cântam un ”traa laa la laa laa” răgușit, dar plin de voioșie. Nici nu am încheiat introducerea despre Nu te găsesc pe nicăieri și deja m-am dus la povești despre propria copilărie, pentru că este o carte atât de  sinceră și de prietenoasă, care îți lasă loc și ție, cititorului, să te uiți la tine prin ochii Laurei. Pentru mine este și prima carte pe care am avut ocazia să o citesc în paralel cu discuții cu autoarea și, deși nu aș putea nici pe departe să spun că o cunosc pe Laura, cartea ei m-a apropiat de lumea ei și m-a invitat s-o explorez.

Despre cine?

Povestea este despre Laura care povestește despre Mimi. Știu că poate alți cititori ar spune că povestea este despre Mimi, scrisă de Laura. Poate chiar Laura ar spune asta și îmi propun să aflu lucrul acesta, însă eu am întâlnit între coperțile cărții un copil care nu a încetat niciodată să simtă un dor teribil pentru mama sa, pe alocuri copleșitor și debilitant, așa cum e firesc să fie când mama ta moare de cancer când ai doar 17 ani. Mi-a plăcut de Mimi pentru că seamănă și cu mine, dar și cu mama mea.

M-am regăsit în plecarea ei ”de la capătul lumii” la București, în dorința ei de a face mai mult, de a munci mai mult, de a trăi o viață diferită de cea pe care Laura, copilă fiind, o considera insuportabilă: ”Aveau multe motive pentru care nu le plăcea la Băneasa. Mai era veceul din grădină, la care nu aveai cum să ajungi noaptea. Dacă erai copil, îți era teamă. Dacă erai om mare, îți era lene. Nu știai niciodată ce țânțar o să te ciupească, ce muscă o să te enerveze, ce piatră o să te împiedice. Acolo unde cele două fete crescute în București vedeau pericole, praf și posibilitatea de a muri la cel mai mic pas greșit, Mimi vedea liniște, cuib, simplitate.” Și eu, când mă întorc la Motoșeni, județul Bacău, găsesc liniște, cuib și simplitate, până acolo retrăiesc emoția drumului, așa cum o trăia și Mimi și un sentiment pe care nu știu cum să-l numesc la granița dintre un soi de mândrie a reușitei amestecat cu un fel de nostalgie a plecării și ruperii, cum am zis, ceva-fără-de-nume pe care niciun lingvist nu ar fi putut să-l numească, însă pe care un scriitor atent și empatic, iată că a putut să-l evoce.

Mame

Spuneam că Mimi seamănă (aleg prezentul cărții) și cu mama. Am găsit-o în încăpățânarea mamei, în tăria de caracter, în modurile de a pedepsi identice, în vorbele puternice care au rămas  pentru totdeauna în mintea mea, în hotărârea și pasiunea de a face lucrurile să se întâmple. Unul dintre citate este identic cu o amintire pe care o am despre mama și școală, mama fiind un om al școlii. Nu cred să-mi fi zis vreodată povestea așa cum o spun eu, dar undeva în mintea mea am conectat informațiile de așa manieră. Mama îmi povestea că atunci când era ea însăși elevă la aceeași școală la care am învățat și eu, din cauza faptului că școala era vecina casei noastre, mama era mereu pusă, fie de bunicii mei, fie de profesori să aducă de acasă zahăr pentru cafea sau alte lucruri mărunte, dar de trebuință în cancelarie.

Bunicii mei au fost fochistul, respectiv ajutorul acestuia. Adică mămaia și tătaia făceau focurile în sobele claselor, văruiau pereții școlii și făceau șmotru. Nu știu dacă mama a văzut lucrurile cum le văd eu, dar să ajungi din copilul ”oamenilor de serviciu”  și din valetul de cancelarie, la doar o generație distanță tu însuți absolventă a două facultăți și profesoară respectabilă a fost pentru mine cea mai tare poveste despre dezvoltare personală pe care aș fi putut să o văd vreodată. Articolul acesta este despre cartea Laurei și despre mama ei, dar sunt convins că o carte nu este bună dacă nu te ajută să te conectezi cu tine, care nu sapă prin propriile amintiri și care nu te pune să te gândești la propria poveste. Cartea Laurei Ionescu este o carte minunată tocmai pentru că luminează locuri încețoșate din sufletele noastre și pentru că ne ajută să ne vindecăm de propriile povești, sau prin propriile povești.

Educație

Mimi seamănă cu mama prin niște cuvinte pe care le-au spus la  momentul potrivit, care au fost aproape identice, dacă nu ca formă, sigur au fost ca mesaj: ”Mamă, în viață nu te compari cu ceilalți. Asta fac toți proștii, vor să fie ca ceilalți. Tu să dai tot ce e mai bun din în tine ca să fii cât de bună poți – în orice ai face, că școala e doar o perioadă. Să nu regreți că ai fi putut să mai faci și te-ai luat cu altele. Tu să n-ai regrete, asta e tot ce contează. Învață cât poți, cât îți place. Dă tot ce poți, contează să fii cea mai bună, dar contează doar pentru tine.” Ce i-a spus Mimi Laurei, mi-a spus și mama mie. Și poate de aceea m-am simțit vinovat când am citit acest pasaj. Sunt printre cei care nu citesc cărți, ci trăiesc cărți, i-ar eu m-am simțit vinovat față de Laura că mama mea trăiește să vadă ce am făcut eu, iar mama ei nu. Cărțile bune au niște puteri asupra noastră care ne transformă în bine: ne ajută să cunoaștem cu adevărat ce înseamnă compasiunea pentru că uneori iubim mai mult oamenii de hârtie decât oamenii reali. Secretul e să luăm cunoașterea asta din cărți și să ne întoarcem cu ea în lume – într-o lume în care chiar îi înțelegem pe ceilalți, cu suferințele, cu bucuriile și cu poveștile lor.

Părinți

Și că tot am spus despre iubire, poate vă întrebați de ce merită să citiți cartea aceasta. Este o carte despre copii și părinți, o carte despre durere și despre moarte, dar este și o carte despre creștere și siguranță, despre armonie și iertare. Îmi place cum ne învață Laura să ne vedem părinții: ”Pe oameni îi iubești cu totul – când spui  că-ți place zmeura, nu separi fructul de sâmbure. Așa și cu ai noștri. Îi iubim cum sunt, îi iubim pentru tot ce au făcut și pentru tot ce n-au știut să facă. Dacă vorbim despre ce n-au știut sau ce n-au putut să facă, nu înseamnă că îi iubim mai puțin. Înseamnă că ne-am dat jos vălul de pe ochi și că am făcut lumină ca să vedem și întunericul. Îi acceptăm cum sunt, fără să ne dorim să-i schimbăm – nu doar fiindcă e prea târziu, ci fiindcă e prea târziu pentru noi: îi iubim deja.”

Dacă și voi iubiți deja cartea Laurei, vă recomand cu căldură să o citiți. 

Nota B365.ro: Iar noi vă mai recomandăm să faceți a noi, să citiți mai multe de la Andrei.

1. Toamna și nostalgia. De la durere la terapie 
2. Nu mai întrebați copiii ce vor să se facă atunci când o să fie mari, că habar n-au, din fericire!
3. Comportamentul copilului e oglinda sufletului părinților
4. Sub semnul nebuniei