Ce e, de fapt, foarte înfricoșător când asculți apelul la 112 al polițistului care a omorât un copil pe trecerea de pietoni

Undeva cu foarte puțin înainte de Crăciun, un amic m-a sunat înnebunit că e sechestrat în casă din bulibășeală pandemică: i-a ieșit un test rapid nașpa, aproape simultan cu două PCR ok, doar că “sistemul” (orice-ar mai fi însemnând și asta) nu stă să se uite la detalii și, cum primul rezultat intrat în sistem era cel nasol, nimic n-a mai contat după. Amicul acesta a primit și emailuri simultane, oficiale și contradictorii: unul zicea că e ok, testul PCR e negativ, altul îi poruncea să se carantineze. Omul a sunat la “autorități”, care i-au zis că are dreptate, dar aia e, “sistemul” rulz, “Ghinion!”

Ce legătură are introducerea asta cu apelul la 112 al polițistului care a gonit bezmetic pe o stradă din București fără să aibă nicio urgență? Are legătură cu încrederea într-o interacțiune clară, eficientă și decentă cu “Autoritatea” și cu “Funcționarul”.

E ceva de dincolo dialogul propriu-zis dintre polițist și dispeceri (c-au fost mulți, inacceptabil de mulți), dincolo de descrierea urgenței, dincolo de șocul evident al polițistului și dincolo de toată neputința și mai evidentă.

Ce e, de fapt, foarte înfricoșător e cât de nepregătită e toată lumea.

Nimeni, niciunul dintre dispeceri nu-i cere să descrie NIMIC. Nu cere nimeni nicio informație care, eventual, să fie transmisă în timp real echipajelor medicale de intervenție pornite deja la drum. Îi cer, în schimb, numărul de înmatriculare al mașinii de poliție. Numărul de înmatriculare? A, și despre secția la care e el polițist îl mai întreabă. La ce ajută aceste informații în acele momente? Cui folosesc toate în acele prime minute?

• Îți recomandăm să citești și:
  • 4 minute greu de ascultat: apelul la 112 al polițistului care o omorât o fetiță pe trecerea de pietoni și a rănit o alta. Cu 6 disperceri a discutat

Nimeni, niciunul dintre dispeceri nu pare să plece de la premisa că a sunat cineva cu creierii terci. Că omul ăla, în mod evident, nu înțelege decât că a făcut ceva foarte, foarte rău, dar nici măcar nu pare să-și dea seama cât de rău, fiindcă nu pare să-și dea seama că a lovit doi copii, știe doar că a omorât unul.

Nimeni, dar niciunul dintre dispeceri nu pare să fie instruit să calmeze/gestioneze apelantul, oricare ar fi el, pentru a obține informații relevante și, naiba știe, poate că uneori salvatoare. 

Apoi, numărul de dispeceri cu care ajunge să stea de vorbă polițistul: 6. Șase!  Vreo două apeluri și șase operatori.  Unii îl întreabă iar același lucru (gen “ce s-a întâmplat?”, lucru clar de la prima propoziție (“am accidentat cred că mortal o persoană”).

Patru minute, șase operatori, conversația despre locul de muncă al polițistului și numărul de înmatriculare al mașinii.. Nu știu dacă doar eu am rămas cu sentimentul de razna și că, de fapt, nimeni nu știe cu claritate ce e de făcut. Nu cred, dar nici nu știu. 

Dar ce știu este că. totuși, asta e varianta digerabilă. Vă mai amintiți discuția de la 112 în cazul Caracal?

PS În momentul în care scriam toate astea, un  politician întâmplat ministru de Interne zice că nu-s oameni, că  repară proceduri, că vrea evaluări, că va face, că va drege și că, desigur, “va moderniza Poliția.” Ah, desigur, și că “pădure fără uscături nu există.” Numele său e Lucian Bode și, de când cu oroarea de la Bolintin și cu drama de pe Laminorului, a fost pe undeva printr-o debara, complet absent din spațiul public aproape o săptămână. Dar zice că a făcut-o deliberat, că  “n-a ieșit public” din “încercarea de a responsabiliza mai mult actul de comandă.” Superb.

PPS Domnul Bode este, parcă, e același domn care, pe vremea când era la Transporturi, nu la Interne, era pasager de mașină oficială cu girofar unde s-a instalat plictiseala în coada de pe Valea Oltului, iar șoferul oficial a pornit “semnalele acustice și luminoase”, a băgat gonetă și depășire și s-a oprit într-un alt autoturism. Și a fost o oprire de tip accident.