Ce am vorbit cu doamna Nina Iliescu la telefon, pe fix, și ce am învățat de la domnul Ion Iliescu

Prin 2010 lucram ca producător de știri la Realitatea TV în București. Una dintre sarcinile producătorului de știri este ca atunci când apare un breaking news să găsească repede, prin telefon, un expert alături de care prezentatorul care e atunci pe post să discute pe marginea evenimentului respectiv. Dacă se prăbușește un avion, se sună un expert în aviație, dacă demisionează premierul, un expert în politică, dacă apare o criză financiară, un expert în economie, dacă moare un actor se sună alți actori sau regizori și așa mai departe. Fiecare televiziune are o agendă cu numerele de telefon ale multor personalități.

Nu mai știu ce eveniment a avut loc într-o zi pe tura mea, ceva pe politic, foarte posibil în sânul PSD, așa că am pus mâna pe telefon și am sunat acasă la domnul Ion Iliescu. Am sunat pe fix, știu foarte bine treaba asta, pentru că a răspuns doamna Nina Iliescu, i-am explicat cine sunt și că mi-aș dori niște comentarii din partea domnului președinte, iar dumneaei a strigat: „Nelu, vino dragă, că te caută cineva”. Domnul Iliescu a venit la telefon, a răspuns politicos, a intrat și în direct și asta a fost singura mea interacțiune directă cu dumnealui. 

Aveam zece ani la Revoluția din 1989. Îmi aduc aminte câte ceva, dar nu foarte multe lucruri. Îmi aduc aminte teama bunicii mele că o să vină armata să-l ia pe tata ca să lupte la București, îmi aduc aminte că am fost foarte nemulțumit că nu s-a mai dat filmul programat în ziua când Televiziunea Română a fost cucerită de democrație, îmi aduc aminte că în noaptea de Revelion am văzut la TV videoclipuri moderne și că mă uitam la ele cum, probabil, se uitau nativii americani când au văzut în larg corăbiile spaniolilor, din simplul motiv că videoclipurile pieselor românești care se dădeau la televizor înainte de 1989 erau strict cu artiștii care cântau. Singurul videoclip pe care mi-l amintesc punctual din noaptea aceea a fost Sledgehammer a lui Peter Gabriel. 

Și-mi mai aduc aminte zâmbetul domnului Iliescu, un zâmbet de bunic tânăr pe care comunitatea noastră sătească de la Voicești, județul Vâlcea, l-a îmbrățișat ca fiind zâmbetul speranței. Adică se vorbea despre asta, ideea în mare fiind că, prin prisma acestui zâmbet, se vede pe domnul Iliescu că este un om bun care iubește România, glia, românii, democrația, libertatea, pe Dumnezeu, pe mama și pe tata și cam tot. Nu era nimic în afară de dictatură ce nu iubea acel zâmbet.

Evident că la doar zece ani nu aveam eu o idee completă despre ce ar însemna o dictatură, mai ales că mă coafa să fiu pionier, aveam o funcție, un statut, dar am aflat atunci că era foarte bine că scăpasem de ea și că aveam și un simbol al acestei scăpări, simbol care era bunătatea omului acestuia care ne anunțase cu zâmbetul pe buze că gata, de acum va fi exclusiv bine. 

Acum câteva zile, când am sunat-o pe Ana, coordonatoarea mea de la B365, s-o întreb dacă are vreun subiect despre care să scriu, că eu nu aveam niciunul, mi-a sugerat că, dată fiind situația recentă al fostului președinte al României, să scriu despre domnul Ion Iliescu.

Mi s-a părut o idee foarte bună la momentul respectiv, un subiect ofertant, după care, când m-am apucat să scriu, mi-am dat seama că distanțarea mea de zona politică din ultimii ani nu mă fac chiar un expert în acest subiect, iar recomandarea mea pentru mine însumi e să scriu despre lucruri la care chiar mă pricep. Așa că a apărut întrebarea: Din ce unghi aș putea să apuc eu povestea asta, că să nu fiu un expert în lactate care-și dă cu părerea despre cel mai potrivit sol pentru creșterea lavandei. Apropo de lavandă, dacă nu știți șlagărul Lavanda al domnului Fuego, vi-l recomand din suflet.

Distanțarea mea de politică a venit pe fondul apropierii de mine, pe fondul încercărilor mele de a-mi înțelege mintea care îmi e și cel mai bun prieten, dar și cel mai mare dușman. Așa că, singurul unghi din care pot apuca acest subiect cu o oarecare obiectivate este cel psihologic.

După cum v-am spus deja, relația mea cu domnul Iliescu nu este una foarte profundă, dar asta nu înseamnă că ea nu există, pentru că, la urma urmei, am luat cunoștință că conceptul de speranță prin prisma apariției dumnealui la televizor. Până atunci nu știam ce e aia speranța și nici câtă nevoie are specia umană de ea, specie din care, surpriză sau nu, face parte și poporul român. 

N-o să trag o concluzie doar pentru mine însumi, ci voi trage una pentru poporul din care fac parte ca și cetățean. Aceasta poate fi greșită sau nu, evident. Concluzia ar fi că domnul Ion Iliescu este un trend setter psihologic democratic pentru români, primul dintre salvatorii pe care am ajuns să îi urâm. I-au urmat domnul Constantinescu, domnul Băsescu și domnul Iohannis. Pentru interimari nu s-a produs acest gen de ură, de aceea nu i-am inclus. 

Fac o paranteză, căci uitându-mă pe lista șefilor de stat României de-a lungul istoriei, am descoperit în premieră pentru mine că, între Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu a existat la cârma țării noastre Chivu Stoica, ca Președinte al Consiliului de Stat, din 24 martie 1965 până în 9 decembrie 1967. Neștiind până acum de existența acestui om, am căutat să văd care a fost faza. 

Și e foarte interesant că acesta s-a sinucis cât încă era în funcție, împușcându-se în cap după ce ar fi bătut niște apropouri că Nicolae Ceaușescu ar fi întreținut relații homosexuale cu Șmil Marcovici. Da, Șmil. Restul e istorie. Închid paranteza. 

Ce spune despre noi ca popor că ajungem să îi urâm pe cei de la care am sperat să ne salveze? Că suntem ca toate celelalte popoare. Peste tot în lume au existat salvatori care au ajuns să fie urați sau chiar omorâți. Deși nu e pe plan politic, inclusiv Isus face parte din această categorie, căci deși mulți ne declarăm iubirea față de El, prin felul în care acționăm și reacționăm demonstrăm că Îi urâm învățăturile.

Ce se poate face ca să nu îi mai urâm pe cei care nu reușesc să ne salveze? Să nu mai așteptăm să ne salveze altcineva, probabil și să încercăm să ne salvăm fiecare pe el însuși și să lucrăm cu noi înșine, pe cât se poate, normal. Am, așa, vaga impresie că lucrul ăsta cu sinele ne face mai puțin capabili de ură și față de noi și față de alții, fie ei președinți, familie sau doar șoferi din traficul din București. 

Cât despre domnul Ion Iliescu, indiferent ce a făcut sau nu a făcut pentru România, cel mai sănătos pentru mine e să-i doresc sănătate. Și mai sănătos ar fi să doresc sănătate tuturor. 

Doamne ajută și Doamne ferește până când nu se mai urăște.

Adișorul Președintiubitorul.